Călători cu trenurile poeziei, Ion Iancu Lefter şi Elvira Lefter

Aed cu „satu-n glas”, aidoma lui Ese­nin, Ion Iancu Lefter se ivise pe lume în Gura-Albești, în ținutul Vasluiului, la 28 septembrie 1940. Fusese sortit de Dumnezeu să fie rapsod al lumii rurale, să-i cânte durerile multe, nevoile mari, dar și minunăția unei purități ce lumina casele și bordeiele, bisericuțele din lemn și ținti­rimele troienite de timp și uitare. Iubea cu ardoare acest univers și avea sentimentul că era trimis pe lume cu o misiune, aceea de a apăra cu pieptul lui de bărbat vânjos, noduros la trup ca un copac cuprins de vreji furtunatici, duhul sacru al satului agresat de comunism, spre a nu i se stinge cumva flăcăruia. El însuși se simțea atacat și răzvrătirea din grăirea lui poetică, ca și boema în care se refugia, reprezentau și o reacție de supra­viețuire, când vijelioasă, când bătând în retragere. „Nu mai am dureri pentru lacrimi/ și nici lacrimi pentru dureri,/ pe firul de apă al negurii/ se scurge ziua de ieri./ Goală rămâne orbita/ ca un crater uscat, ca un cerc,/ lava fierbinte a luminii/ s-o mai adun nu încerc./ Singur și trist ca o ciutură, fără vrăbii, pe un câmp/ trec în starea a treia, supremă,/ pentru care nu am luptat./ Nu mă mai doare durerea,/ nici lacrima nu mă mai doare/ zborul meu se auto-desfide/ până la-nceput de izvoare” („Matrice”).

Destin mașter, traiect de viață gorkian în câștigarea bucății de pâine, dar presărat și cu bucurii simple, luminoase și cu norocul unei iubiri exemplare, cu cea care i-a fost soție, Elvira (Lili), reazămul în purtarea Crucii, Ion Iancu Lefter a primit cu totul ne­așteptat la un moment dat un semn parcă providențial de prețuire. În 1962, George Călinescu, care-și aruncase ochii pe un mănunchi de poezii ale lui și ale fratelui de cruce Ion Murgeanu, amândoi dascăli suplinitori la țară, la Oasele, regiunea Galați, remarcase cu uimirea descoperitorului, scriind negru pe alb în „Cronica optimistului” din „Contemporanul”, străluminarea unui boț de poezie autentică. „Fervent cultivând fraza psalmodică de tip pioneresc whitmanian, Ion Iancu Lefter e o pădure de vise cu crengile mai încâlcite din cauza, vorba colegului său (n.b. Ion Murgeanu), furtunii de elanuri constructive care trece prin ea. Amândoi merită un «bine-ai venit»”.

Aceste binețe n-au fost urmate de un drum lin, ci de unul contorsionat, dar suitor. Ion Iancu Lefter nu s-a oprit biruit de obstacole. Și-a construit opera în stare a-l defini ca un poet al satului, al țării și al iubirii. Poezia lui patriotică n-a scris-o la comandă, ci din imbold interior și o trăire vibrantă, fără nimic festivist, cum avea să noteze Gheorghe Tomozei în articolul „Cinci poeți”, din revista „Flacăra”, 15.04.1983: „...avem în față una din adevăratele poezii patriotice, care înalță deopotrivă inima și gândul, România”. Ca să-i alin neliniștile, nevrozele ce-l colindau în acea vreme („Ascultă cum plouă Bacovia/ din Asia până-n Monrovia”), l-am găzduit de multe ori în coloanele de eter ale Radioului Iași și mai târziu în paginile revistei „Convorbiri literare”.

Lovit adeseori, dar nu înfrânt vreodată, Ion Iancu Lefter trăia din plin renașterea ce se vestea în auroralul an 1990. Se aruncase cu toate energiile în apele furtunoase ale acelui început de lume nouă, fiind la Vaslui arhitectul unei publicații cu profil social-cultural, „Gazeta de Est”, ce se anunța promi­țătoare. Dar orele astrale s-au oprit brusc pentru el. La 1 martie 1990, la o trecere de pietoni din centrul orașului, i-a fost curmată viața de un șofer nelegiuit. Elvira, iubita și devotata sa soție, s-a dedicat de atunci ca un „paznic de far”, ca să folosesc sintagma lui Geo Bogza, să-i ducă mai departe memoria și să se grijească de moștenirea sa poetică. Scrisese mult, dar publicase relativ puțin, e drept la edituri prestigioase. „Nimic nu mișcă în lumea asta fără de tine/ nu mai este iarba idee, lumina-i de fum,/ cât aer îmi trebuie pentru-a muri o singură oară/ numai din umerii tăi pot să-l respir” („Litanie”).

Elvira Lefter s-a jertfit, după înveșnicirea zeului ei, ca poezia lui Ion Iancu Lefter să respire. I-a editat postum nouă cărți. Ultima, „Trenul de noapte”, a apărut în 2020, la Editura Timpul din Iași. E manuscrisul în­credințat Editurii Albatros în 1982 și care, potrivit contractului, ar fi trebuit să fie tipărit cel târziu până la sfârșitul lui 1984. Nu știu dacă Elvira Lefter, care a îngrijit ediția, mai deține încă poezie de sertar a soțului ei, dar cartea aceasta are meritul de a ni-l restitui pe Ion Iancu Lefter în coordonatele caracteristice ale poeziei sale, liric al satului, făuritor de stanțe închinate țării, cântăreț al iubirii, dar și gânditor poetic original asupra rosturilor lumii și ale sorții omului. În poezia sa, teluricul se îngemănează cu inefabilul, hohotul de plâns al pătimirii cu esenianul „râde până la lacrimi clopoțelul”. Trenul de noapte pufăie, înaintează când iute, când parcă nu se clintește, se oprește în stații, o ia din loc, dar duce în vagoane o comoară, cea a poeziei lui Ion Iancu Lefter. „Am mai văzut un tren cum pleacă/ din gara mea de debarcare/ și umbra jos cum mi se-apleacă/ să te ridice în picioare/ și lângă mine, pe banchetă/ să te așeze, călătoare,/ n-avem bilet, vom face chetă/ s-ajungem, totuși, pân-la mare” („Alt tren”).

Ion Iancu Lefter, omul cu destin tragic, s-a nevoit întru slujirea frumosului prin poezie. El este printre noi grație îngerului său păzitor, Elvira Lefter. Cei doi călătoresc acum cu trenurile poeziei.