Capcanele poeziei de azi

Imboldul vechi paşoptist nu mai are aplicabilitate acum. Autorii nu mai trebuie împinşi de la spate ca să scrie, ei de multe ori scriu prea mult şi acest fapt duce la devalorizarea literaturii şi a poeziei în mod special. Am în faţă un volum, intitulat „O antologie a douămiismului poetic românesc“, apărut la editura Paralela 45, graţie căruia ne putem face o idee despre ce este poezia noastră acum. Tragem învăţăminte şi înţelegem ce înşelătoare uneori sunt cărările libertăţii.

Adrian Păunescu a fost tot timpul însufleţit de o idee demnă de toată lauda, aceea de-a scoate poezia dintr-un spaţiu limitat şi a-i reda capacitatea de-a vorbi maselor. Poezia pentru el era ceva puternic, solemn, înzestrat cu o maximă devoţiune. Poezia, în opinia lui, avea forţa de a-i transforma pe oameni şi de a-i face entuziaşti. Cenaclul „Flacăra“, dincolo de toate excesele sale, dorea o asemenea metamorfoză benefică. Adrian Păunescu se simţea un mag ale cărui cuvinte rostite cu intonaţie demiurgică pun în mişcare mii de oameni. Şi Ioan Alexandru visa acelaşi lucru, dar eludând factorul politic. El credea în aceeaşi forţă de transfigurare şi-i vedea pe oameni cu totul schimbaţi audiindu-i poezia. Cât era aici eu glonflat şi cât credinţă autentică este o chestiune pe care nu o putem analiza. Ceea ce este puternic nu poate fi decantat pentru a separa substanţele curate de cele nămoloase. Şi după revoluţia bolşevică, Maiakovski visa cam acelaşi lucru. Nimic nou sub soare aşadar. Ce se întâmplă însă acum? Ce pondere mai are poezia? Ce-i mai spune publicului larg? Sunt întrebări de bun-simţ spre care răspunsurile nu vin lesne. Cu toate acestea, reflectăm asupra lor.

Poezia de departe nu mai are vreo şansă aulică. Poetul este din ce în ce mai retras şi mai marginalizat. Versurile sale sunt, de cele mai multe ori, inaccesible marelui public. Casele de editură nu se mai învrednicesc să publice poezie, fiindcă ştiu că e ceva care nu rentează. O falie dureroasă s-a căscat între grupurile izolate de poeţi şi marea masă a cititorilor nepăsători. Şi totuşi lucrurile nu ar trebui să stea aşa. Succesul artei este acela de a-i uni pe oameni, şi nu de a-i dezbina. Poezia poate crea un binefăcător sentiment comunitar. Prin poezie oamenii pot trăi o plenitudine pe care doar osmoza liturgică le-o poate da. Dar am în faţă acest volum cu un titlu semnificativ „poezia antiutopică“ şi-mi dau seama care sunt capcanele poeziei de azi. Autorii, născuţi în general după 1980, aveau la revoluţie câţiva anişori. Nu ştiu nimic despre comunism şi despre dramele provocate. Asistăm astfel la perindarea unor autori care gesticulează bogat şi fac din poezie o masă a disecţiei personale. Ei sunt sfâşiaţi între dorinţa de-a fi cunoscuţi de cât mai multă lume şi spaima teribilă a însingurării. Dună, Perţa, Prodan, Ţupa, Peniuc, poeţi care zvâcnesc autentic şi în ale căror versuri scapără din când în când amnarul ceresc, trăiesc însă şi drama neputinţei de-a le transmite şi semenilor lor ceea ce ei sunt.

Poezia de azi e victima propriului ei limbaj contorsionat, care fuge după o originalitate cu orice preţ, uitând că a fi original este ultimul efect al unui drum lung şi adeseori monoton. Regretaţii Laurenţiu Ulici şi mai ales Marin Mincu, ca să nu mai vorbesc de contemporanii Mircea Martin şi Al. Cistelecan, s-au ocupat mult de valorizarea poeziei tinere. Ei ştiau că poezia este un minereu preţios a cărui excavare comportă numeroase riscuri. Ştiau că poetul până la a fi un prinţ este un miner ascuns în subteranele care ameninţă să se prăbuşească. Şi atunci? Capcanele poeziei de azi constau, după părerea mea, în incapacitatea de a asuma până la capăt condiţia de locuitor al subteranei. Nevoia de-a ieşi la suprafaţă este enormă. De aici recursul la  tot felul de experimente care vor să scurteze drumul. Dar aşa ceva nu este posibil. Iată o chestiune care poate sta în faţa oricărui autor tânăr. Abia după ce-şi dă un răspuns poate să plece la drum.