Carmen Sylva, regină şi poetă

A vorbi acum despre Carmen Sylva este un fel de-a înota împotriva curentului. Nimic mai anacronic decât profilul acestei regine poete care, venită la 29 de ani în România, a trăit aici ca în ţara ei.

Nu are rost să dau informaţii despre personalitatea primei regine a României, fiindcă acestea pot fi găsite oriunde. De altminteri, nu de informaţii avem nevoie, cât de un fel corect de-a le interpreta. De aceea, aş porni cu o amintire personală. Eram mic pe vremea când, dus de părinţi la mare, ne făceam sejurul într-o staţiune care se chema Vasile Roaită. Încă de pe atunci numele mi se părea foarte urât. Mai târziu am aflat că staţiunea respectivă se chema astfel în amintirea unui erou al clasei muncitoare, ucis în februarie 1933 de burghezo-moşierime. Dar tot de atunci îmi aduc amine că persoanele în vârstă refuzau să-l recunoască. Li se făcea pur şi simplu rău dacă-l pronunţau. În şoaptă, conspirativ, îmi spuneau care este adevăratul nume al localităţii: Carmen Sylva. Nu înţelegeam. Întrebam ce înseamnă. Atunci aceleaşi persoane îşi duceau degetul la buze în semn de tăcere. Nu era bine dacă ar mai fi vorbit. Anii au trecut. Vasile Roaită a dispărut, iar numele staţiunii a devenit Eforie Sud. Este meritul lui Ceauşescu pentru că a făcut această corecţie. Să-i fi dat numele original ar fi fost prea mult.

Să trăim cu legenda...

Mai târziu am aflat că numele acesta a aparţinut primei regine a României, Elisabeta, soţia lui Carol I. Ce ştiam despre rege? Mai nimic. Cu atât mai puţine cunoştinţe aveam despre regina lui. Au trecut însă din nou anii, şi după 1989 m-am lămurit asupra adevăratei noastre istorii. Aşa am înţeles că bicisnica noastră ţărişoară a avut totuşi şansa unor remarcabile capete încoronate. Carol I a fost marele administrator. Soţia lui a fost poeta care a ştiu să îmbrace lumea în care trăia într-o binecuvântată atemporalitate. Nu ştiu ce valoare estetică mai au producţiile ei literare. Tinerii de acum care scriu nu dau probabil doi bani pe ele, dar nu aceasta trebuie să ne îngrijoreze. Ca om care am, din păcate, o anumită vârstă, am învăţat să apreciez un text nu prin performanţa sa "tehnologică", ci prin duhul pe care-l respiră. Regina Elizabeta a avut duh, şi aceasta contează. Pentru ea Peleşul, Carpaţii, pădurile - nu întâmplător Carmen Sylva(e) înseamnă cântecul pădurii - păreau desprinse din lumea basmului. L-a apreciat pe Eminescu, care, după cum se ştie, nu-l prea iubea pe rege. Poate în sinea ei considera că pentru sănătatea neamului un spirit cuminte gen Alecsandri este mai folositor decât geniul riscant. Dar acestea sunt consideraţii formulate cu multă rezervă.

S-o spunem pe şleau. Patru regine a avut neamul românesc. Printr-un fel de geometrie ele sunt perechi. Pe Elisabeta o văd în tandem cu Elena a Greciei, soţia lui Carol al II-lea. Amândouă au fost poetice, discrete, retrase. În opoziţie cu ele, poate şi vremurile le-au cerut aceasta, sunt celelalte două, Maria şi Ana. Luptătoare, angajate, neînduplecate în misiunea lor, au acţionat pentru a-şi salva ţara şi casa. Niciodată nu au abdicat de la o misiune aflată mai presus de persoanele lor. Cu Elisabeta timpul a fost mai îngăduitor. De aceea, o văd ca pe o ţesătoare a unei atemporalităţi. Aş fi dorit ca domnia ei să nu fi avut sfârşit. A murit în 1916, când România, sub un alt rege, intra în război. Epoca ei se încheiase. Versurile ei, de voie, de nevoie, se refugiau sub un acoperământ trainic. Oricând le putem dezveli, dar orice lectură neavenită le poate face rău. Să trăim cu legenda care uneori e mai importantă decât istoria.