Cosmin Manolescu, dansul ca graţie

Artistul coregraf Cosmin Manolescu este un reper al culturii naţionale tocmai fiindcă s-a remarcat într-un domeniu pe care publicul larg îl gustă mai puţin sau pe care-l tratează cu o superficialitate îngrijorătoare. Dansul contemporan este un domeniu insuficient explorat de receptivitatea noastră. Cosmin Manolescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a realiza o propagandă fertilă acestei arte în care sufletul şi trupul formează un tot armonios.

Cine n-a văzut spectacolul „I am myself“ de acum câţiva ani ar face bine să se intereseze asupra excepţionalei performanţe la baza căreia a stat geniul coregrafului Cosmin Manolescu. Poate suntem influenţaţi prea mult de horele şi sârbele neaoşe sau de baletul clasic în care aproape fără voia noastră ne gândim la „Lacul lebedelor“ ceaikovskian şi la Maia Pliseţkaia în rolul principal pentru a mai avea sensibilitate şi pentru altceva din acelaşi domeniu. Sau muzica rock şi pop, cu toate excesele ei, i-a determinat pe oamenii care se cred serioşi să privească cu o anumită răceală manifestările contemporane în muzică şi dans.

Cosmin Manolescu este un mare artist al corpului care ştie să se mlădieze şi să facă din mişcare o expresie a graţiei, deci a harului. Pentru el mobilitatea este un spaţiu al artei adevărate spre care privim cu admiraţie şi nu afişăm false pudori. Coregrafia lui are aproape un caracter ritualic şi pentru aceasta trebuie să-i fim recunoscători. Cosmin Manolescu lucrează în vizibilul corporal cu acelaşi inefabil cu care alţi artişti se manifestă în domeniile cuvintelor, sunetelor sau culorilor. De ce bunăoară un poem sau un tablou reuşeşte să ne cucerească mai mult decât mişcările unui dansator? Dansul nu are nimic vulgar sau provocator şi cine gândeşte astfel ar trebui urgent să-şi revizuiască atitudinea. Dansul contemporan autentic, bazat pe o coregrafie riguroasă, profesionistă, propune un nou cod al expresivităţii şi solicită alte resorturi ale receptării.

Vorbim deseori despre „spectacolul total“. Fără dans, un asemenea spectacol nu ar exista. Teatrul este teatru în măsura în care presupune şi coregrafie, şi muzică, chiar şi culoare. Viziunile mari regizorale includ şi apetenţă pentru dans. Regizorii de maximă valoare pe care i-am avut şi îi avem, de la Liviu Ciulei la Andrei Şerban, ca să nu mai vorbim de maeştrii de pe alte meridiane, nu au fost străini de arta dansului şi au gândit fiecare pas făcut de actori.

Cosmin Manolescu, încă tânăr, face parte din categoria acelor artişti care de-a lungul vieţii pot miza pe totalitate. Spectacolele realizate de el până acum îi inspiră pe poeţi şi pe plasticieni. Mişcările lui se traduc în cuvinte şi debordează într-un domeniu al expresivităţii nelimitate. Putem specula indefinit asupra artei sale, dar nu speculaţiile contează cât capacitatea de-a ne interoga asupra condiţiei noastre care prin dans dobândeşte o strălucire aparte. Oameni nefericiţi vedem la tot pasul. Cărţi depresive, aşijderea. Filme cu mesaj sumbru ne asfixiază. Dar dansul şi muzica au posibilitatea să ne înalţe. Prin arta sa, oricât de nonconformistă, Cosmin Manolescu ne dă şansa de-a fi altfel decât am fost până în acel moment. „I am myself“ este un spectacol despre identitate şi despre depăşirea crizelor existenţiale. Este un spectacol care s-a impus în capitala Suediei acum doi ani şi s-a bucurat de o remarcabilă carieră internaţională. Îndrăznesc să-l aşez pe Cosmin Manolescu alături de artistul plastic Dan Perjovschi. Amândoi sunt curajoşi şi timizi. Amândoi se bucură ca nişte copii. Amândoi au universul la picioare. Prin ei arta contemporană primeşte un impuls regenerator.