Criza morală şi salvarea prin frumos

La ora actuală, a vorbi despre criza morală este aproape de la sine înţeles şi dacă ne amintim că unul din dezideratele mişcării revoluţionare din decembrie 1989 era tocmai acesta, al unei reforme morale la nivel naţional, ne putem întreba cu deplină îndreptăţire unde am ajuns după mai bine de 20 de ani.

Mircea Vulcănescu a fost unul dintre gânditorii interbelici care au mizat enorm pe modul de viaţă creştin şi de asemenea pe posibilităţile unei filosofii în spirit creştin. El a crezut, ca puţini din generaţia lui, într-o viaţă tradiţională, rânduită, o viaţă în care generaţiile să nu se războiască, în care copiii să-şi respecte părinţii, iar soţii să se iubească unul pe celălalt. Dar încă din perioada interbelică asemenea dorinţe erau iluzorii. Însuşi Mircea Vulcănescu a conferenţiat pe marginea acestor suferinţe, încercând, altfel spus, să pună degetul pe rană. Iată ce scria el spre sfârşitul anilor â20 ai secolului trecut: "Relaţiile dintre părinţi şi copii se descompun pe zi ce trece. Copiii nu se mai înţeleg cu părinţii şi nici nu mai ascultă de ei. Relaţiile dintre bărbat şi nevastă se schimbă. Zi de zi, femeia capătă mai multă libertate şi autoritate în căsătorie. Relaţiile dintre sexe se schimbă. Odinioară sexele erau crescute separat, fiecare destinat unei activităţi speciale. Azi ele sunt crescute împreună şi femeilor le sunt socotite deschise cariere altădată bărbăteşti. La fel s-ar putea afla schimbări între stăpân şi slugă etc..." Observaţiile lui Vulcănescu făcute cu mai bine de şapte decenii în urmă erau la vremea aceea realiste, dar şi profetice. Criza morală este de altminteri cea mai gravă criză. Le depăşeşte pe cea economică, cea financiară, cea socială. Criza morală loveşte chiar celula intimă a omului de unde apoi toate pleacă într-o mare derivă. Tot în opinia cărturarului, criza reprezintă un moment de dezechilibru în dezvoltarea unui organism. Criza survine aşadar în momentul schimbării, deci al progresului, dar nu are loc în conformitate cu anumite legi fireşti şi sănătoase, ci dimpotrivă, în virtutea unei grave dizarmonii. Un om în criză este însă un om dizarmonic. Fiind o conştiinţă lucidă şi pragmatică, Mircea Vulcănescu nu avea cum să nu se gândească la o suită de remedii pentru ieşirea din criză. Nu e un secret pentru nimeni că mişcarea legionară prin neomeneasca ei idealitate voia să se erijeze într-un asemenea remediu. Evident, a eşuat. Partidul comunist vedea în tinerii comsomolişti crescuţi în spiritul unor noi valori o altă soluţie pentru a scoate întreaga societate din marasmul de factură burgheză. Nici acest remediu nu a funcţionat, tinerii fără prihană stricându-se mai repede decât ceilalţi, care nu aveau la îndemână "evanghelia" roşie. După decembrie 1989, tot o mână de tineri revoluţionari voiau să facă din atitudinea lor pură, intransigentă o cale a eliberării din trecutul fetid. Rezultatul din prezent pe care-l trăim toţi interzice orice comentariu. Dar tot Mircea Vulcănescu, în pofida eticii sale religioase, avea şi intuiţia frumuseţii deoarece nu îi erau străine celebrele cuvinte ale lui Dostoievski: "Frumosul va mântui lumea". Cu alte cuvinte, el acorda esteticului o semnificaţie mult mai profundă decât aceea la care se gândesc de regulă poeţii. Pe de altă parte, tot el ştia că în Răsărit s-au scris filocalii şi nu teodicei. Altfel spus, aici la noi Dumnezeu este în primul rând receptat prin aspectul său de frumuseţe şi abia în al doilea rând prin acela de dreptate, specific mai degrabă Apusului.

Modernişti şi tradiţionalişti

De aceea, în perioada interbelică în România au avut loc dispute acerbe între modernişti şi tradiţionalişti. De aceea s-au bătut între ele "Gândirea" şi "Sburătorul". Desigur, acestea sunt noţiuni accesibile oricărui licean. Dar dincolo de duelul de la suprafaţă există adâncimea care citeşte altfel acele realităţi. În ciuda dinamismului său propagandistic, Nichifor Crainic a susţinut ideea filocalică, adică a esteticului ce-l poate oglindi pe Domn, şi nicidecum nu aduce la cunoştinţa poporului aspecte ale artei hidoase şi mutilante. Filocalia în sens estetic-spiritual nu va agrea niciodată teza lovinesciană a mutaţiei valorilor estetice. Şi nu întâmplător un critic de anvergura lui Eugen Lovinescu se situa exact în tabăra adversă a gândiriştilor. De aici, de la sine înţeles au plecat excese şi până la urmă chiar ispita dictaturii. Frumosul nu poate fi îngrădit şi încorsetat, ci lăsat să respire, cu toate deturnările estetice de care se poate face vinovat. Nici Crainic, nici Iorga nu au avut o înţelegere flexibilă a esteticului şi din cauza aceasta sunt dispreţuiţi de artiştii rafinaţi. Dar Mircea Vulcănescu a rămas întotdeauna un mare degustător filocalic. Şi aici se află, cum ar veni spus, cheile Răsăritului. Criza morală nu poate fi învinsă decât prin recurs la Filocalie. Verbul vechi, purtător de miresme duhovniceşti, lecuieşte interjecţiile şi dejecţiile omenirii putrede. Într-o lume ca aceasta în care trăim şi în care ne împiedicăm de stârvuri la tot pasul, călăuzirea adusă de Sfinţii Părinţi învăluie frumosul în mare taină şi-l aduce spre vedere celor care au ochi să-l vadă. De la un exemplu individual pleacă apoi mântuirea colectivă.