La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
22 Noi, 2024
„Croaziera“ şi „Probă de microfon“, două pelicule de revăzut
În această primăvară, cineastul şi prozatorul Mircea Daneliuc a împlinit 70 de ani. Nu-mi amintesc să fi fost în vreun fel aniversat. Umbrit poate şi el de noul val din cinematografia noastră, pare retras într-un con de umbră, dezgustat sau detaşat de ce se întâmplă în jur. Ne lăudăm acum cu succesul unor pelicule precum „4, 3, 2“ şi „Poziţia copilului“, dar uităm că, la începutul anilor â80, filme ca „Probă de microfon“ şi „Croaziera“ ale lui Mircea Daneliuc au făcut pur şi simplu ravagii într-o ţară ca România care se sufoca de la o zi la alta. Ce au însemnat aceste filme pentru generaţia mea nu mai are rost să spun. Râdeam cu lacrimi, şi în acelaşi timp ne bucuram că asemenea instrumente geniale ale subversiunii au putut să perforeze perdeaua cenzurii şi să ajungă la dispoziţia marelui public. Acela, cred, a fost punctul de vârf al regizorului despre care vorbim aici. A urmat „Iacob“, cu Dorel Vişan şi Florin Zamfirescu, film din 1988 în care subtilitatea parabolei era de asemenea fără cusur. Revedeţi acum aceste pelicule şi veţi fi cuceriţi de calitatea lor!
Am intrat însă în anii '90, interval care pentru regizor nu a adus zile senine. Mircea Daneliuc s-a bătut ca un leu cu CNC pentru obţinerea fondurilor necesare. Eram însă într-o altă lume parcă de la bun început înrăită şi hotărâtă să nu mai respecte vechile valori. Furia regizorului s-a exprimat în filme precum „Patul conjugal“, „Această lehamite“ şi „Senatorul melcilor“. Le-am gustat la vremea lor, dar gustul „Croazierei“ nu a mai fost reîntâlnit. Mircea Daneliuc pierduse ceva din ironia sa sau transformase totul într-un sarcasm copleşitor pentru fragila ramă estetică. Libertatea de care se putea bucura se întorcea împotriva lui. Mircea Daneliuc îşi pierdea propria identitate, devorat de o lume pe care voia s-o devoreze. În schimb a avut de câştigat scriitorul. Ironia cineastului a coborât în pagina de carte unde artistul a făcut loc şi unei dimensiuni reflexive. Cine mai este de fapt acum Mircea Daneliuc? Amărăciunea sa are toate şansele să se înnobileze prin exerciţiul meditaţiei spirituale. El poate fi şi sihastrul din „Senatorul melcilor“ care construieşte o arcă uriaşă pentru vremurile de apoi. Poate acestea chiar au venit... (Dan Stanca)
