Dan Hăulică, octogenar

Săptămâna aceasta, criticul de artă Dan Hăulică a împlinit 80 de ani. Este aniversarea lui, dar în acelaşi timp este sărbătorit de toţi aceia care, ani şi ani, au trăit cu o bucurie intelectuală în plus: revista Secolul XX. Dan Hăulică a fost multă vreme directorul acestei reviste cu a cărei existenţă şi-a împletit destinul.

Cartea care l-a lansat, o lucrare premiată şi care a adus în atenţia cărturarilor noştri un tânăr extrem de cultivat şi dezinhibat, a fost de bună seamă "Geografii spirituale". Apărea în 1970 şi intra în climatul de liberalizare al regimului Ceauşescu. Era o carte prin care spiritul românesc îşi câştiga emanciparea faţă de o epocă de maximă încorsetare. Titlul sună banal acum, dar pe atunci reprezenta o deschidere formidabilă, după o perioadă de închidere şi obscuritate. Despre el am crezut multă vreme că stă închis în turnul de fildeş, de unde îşi desfată admiratorii cu observaţii rafinate cu privire la fenomenul artistic universal. Nimic mai neadevărat. Dan Hăulică nu a fost doar un iubitor al ideilor, al culturii desprinse de realitatea imediată, al artei de dragul artei, ci şi deplin angajat faţă de problemele cetăţii, un om care, în clipele când cetatea se află la ananghie, ştie să ridice vocea în apărarea unor alte esenţiale voci civice. Dacă despre debutul său se poate spune că a fost favorizat de acei ani de început ai unui regim ce se dorea drept faţă de abuzurile dejiste, după două decenii, Dan Hăulică se ridica tocmai împotriva aceluiaşi regim denaturat. În 1989, alături de alte nume ale culturii noastre, dintre care i-aş aminti pe Octavian Paler, Mihai Şora şi Geo Bogza, a semnat acel protest în apărarea lui Mircea Dinescu, "lista celor şase" cum a fost cunoscută atunci şi care completa cealaltă listă a înalţilor demnitari de partid la fel de critici faţă de situaţia din ţară.

Cel care a condus o revistă magistrală, care a scris eseuri strălucite, care s-a implicat în afirmarea unor tineri plasticieni, a fost în egală măsură un spirit liber, creştin, antitotalitar, considerând că binele său nu este suficient dacă nu e împreună cu binele celorlalţi. A fost numit în 1990 ambasador UNESCO la Paris. La 80 de ani nu este retras, participă la vernisaje, prefaţează evenimente culturale. Poartă în suflet o flacără care poate să ardă foarte puternic, dar să şi pâlpâie ca o candelă. Poate tocmai atunci este el cu adevărat.