Daniel Turcea ar trebui reeditat

Daniel Turcea nu a trăit decât 35 de ani. A plecat în primăvara lui 1979. Peste zece ani, în anul de graţie 1989, când aveam aproape vârsta morţii lui, i-am văzut mormântul din Cimitirul Cernica, extrem de simplu, ca o mărturie despre un mare poet care nu a vrut să împovăreze pe nimeni.

După 1989 am avut posibilitatea să cunoaştem autori despre care înainte nu ştiam nimic sau ştiam foarte puţin. Deşi unii neagă acest lucru, în comunism s-a scris foarte mult şi opera de sertar despre care tot unii au spus că nu a prea existat, formează de fapt un capitol cutremurător. De asemenea, tot în perioada aceasta au fost redate circuitului cultural opere care înainte de 1989 apăruseră în ediţii trunchiate, fragmentare, neprofesioniste. Au fost reeditate titluri de care aproape că uitasem. Reeditarea înseamnă şi aşa ceva. Să scoţi din uitare un autor, să-l oferi din nou cititorilor, să provoci din nou discuţii în jurul operei sale.

"Nu sunt poet, mi-e sete de lumină"

Cred că Daniel Turcea merită cu prisosinţă o asemenea readucere în actualitate. Ştiu ce au însemnat poeziile sale pentru mulţi din generaţia mea, atunci când la trei ani de la moarte, în 1982, Editura "Cartea Românească" în colecţia "Hyperion", îngrijită de regretatul Mircea Ciobanu, a publicat un volum de opere complete, "Entropia", "Epifania" şi "Poeme de dragoste", toate oglindind puritatea şi ardenţa celui care nu mai era printre noi. Volumul a dispărut rapid de pe piaţă. Dumnezeule, cum se topeau atunci anumite volume de poezie! Daniel Turcea devenise deja o legendă. Secerat de boala care nu iartă pe nimeni, el, până în ultima clipă a vieţii, s-a rugat şi a închinat tot ce era mai bun în el Nevăzutului spre care deja începuse să se îndrepte. Poemele de dragoste apărute postum în respectivul volum exprimau tocmai deschiderea sa spre lumea de dincolo. Versurile au ceva muzical nu în sensul melodicităţii oarecare, ci fac parte din armonia sferelor celeste care se rotesc imperceptibil pentru auzul multora dintre noi. De aceea, Daniel Turcea ar trebui reeditat. O editură mare ar trebui să se implice şi să facă acest gest. Editurile nu ar trebui să cadă în greşeala de a-l considera pe poet doar al Bisericii, ortodoxist, şi de aici o serie de prejudecăţi nefericite. Daniel Turcea a trăit în duh ortodox, evitând orice formă de ideologizare. El a intuit şi spiritul autentic extrem oriental. A simţit Nirvana, aşa cum a simţit-o şi Eminescu. A avut intuiţia golului budist, poate chiar taoist, dar mai presus de aceasta a iubit până la identificare plinul Ortodoxiei noastre. Un plin care nu încarcă lumea, nu o împovărează, nu o sufocă. Dimpotrivă. De aici senzaţia de transparenţă maximă a poeziei sale. De aici uşurinţa cu care evită banalităţile. Când spune "nu sunt poet, mi-e sete de lumină", înţelegi toată aspiraţia sa spre ceea ce este mai presus de poezie, dar pe care o slujeşte mult mai devotat decât toţi cei care, concentraţi exclusiv asupra textului, produc cele mai sinistre metafore. Reeditarea şi reconsiderarea sa ar însemna mult şi pentru soarta poeziei române contemporane, aflată în mare încurcătură, liberă, fără îndoială, dar liberă mai degrabă să se autodistrugă decât să realizeze mari salturi valorice. "Lemn având lină tăcere drept frunze", "trupul, un râu izvorând înăuntrul focului", sunt multe exemple de acest fel. Nu cred că pe Daniel Turcea l-ar mai interesa ce se întâmpă cu opera sa pe pământ, dar noi avem nevoie de ce a scris el.

" Ştiu ce au însemnat poeziile sale pentru mulţi din generaţia mea... Daniel Turcea ar trebui reeditat. O editură mare ar trebui să se implice şi să facă acest gest... Poetul a trăit în duh ortodox, evitând orice formă de ideologizare."