Despre efectele comunismului şi alte năvăliri

Nu ştiu să existe vreun alt roman al înstrăinării ţăranului de propriul pământ şi de fiinţa sa esenţială în vremea comunistă în afară de "Nunţi înecate" al lui Dumitru Manolache. Şi am credinţa că este definitoriu pentru o întreagă categorie socială.

Portretele ţăranilor din Gurbăneşti (Călăraşi) mi s-au întipărit în minte de parcă i-aş cunoaşte din copilărie, poate pentru că port şi eu în suflet un sat - de fapt, două - de care m-am dezrădăcinat.

"Nunţi înecate" este romanul ţăranilor deveniţi peste noapte orăşeni prin angajarea în marile uzine ale patriei.

Anunţul lipit la o răscruce din sat pe care scria că se fac angajări la "23 August" în Bucureşti şi că noii muncitori vor primi buletine de oraş a pus pe jar bieţii oameni care, despuiaţi de pământurile şi de caii lor spre a îmbogăţi cu ele CAP-urile, au găsit un nou orizont de supravieţuire. Şi unii s-au prins în această horă: au bătut un pas mărunt spre zilnicele cozi din alimentare şi spre cele mai toxice secţii de prin uzinele marelui oraş, cu gândul tihnit că fiii lor nu vor mai avea de plătit chirii. Generaţiile care au schimbat atunci opincile şi iţarii pe pantofi şi pantaloni nemţeşti vor avea însă mereu sufletele măcinate, neştiind niciodată ce să se considere: orăşeni pentru că stau la bloc, unde au closetul în casă ("ruşinea supremă"), ori ţărani, pentru că pe dinăuntru au rămas la fel. Se vor gândi mereu la aceste lucruri în nopţile de insomnii, cum face şi Sandu Puchea, un personaj pe cât de emblematic pentru lumea lui, pe atât de tragic.

Ameninţarea

Romanul începe dintr-un punct cât se poate de firesc: oamenii merg la o nuntă în Gurbăneşti, un sat din Bărăganul călărăşean, unde urmează să se construiască un baraj şi un lac de acumulare din apa căruia se vor face irigaţii masive. Nuntaşii de la oraş merg la acest eveniment parcă şi cu drag, dar şi cu inima strânsă, depănând istorii despre viaţa pe care o duc la oraş şi emiţând sentinţe despre cum ar fi fost mai bine pentru fiecare să facă. Justificările personajului Sandu Puchea par să fie esenţa unei explicaţii general valabile: "Ştiu io? Io am plecat ca prostuâ. Aşa gândesc uneori. Daâ cred că n-am plecat defel. Stau acolo, la oraş, că n-am ce face, daâ io tot în sat sunt. Şi dâaia mă duc rar la Gurbăneşti. Mă doare. Mă doare sufletuâ."

Destinele se împletesc între ele, autorul merge şi el la nuntă şi parcă descoperă acum viaţa fiecărui om din sat şi din satele vecine, deşi le ştie pe de rost, şi clădeşte încet-încet o lume în care vrea să-i salveze pe toţi, pentru că totul stă mereu sub o mare ameninţare. Apa! Vine apa! După nenorocirea colectivizării, a pierderii ancestrale a legăturii cu pământul prin orăşenizarea unora, a transformării altora în navetişti, celor puţini care au mai rămas în Gurbăneşti li se cere acum să plece din casele lor. Să se mute în partea mai înaltă a satului sau să plece de tot din sat pentru că va veni apa. Lacul de acumulare le va înghiţi agoniseala dacă nu se mută.

Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa. Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte.

Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor. Sufletele oamenilor se coşcovesc şi ele pe dinăuntru şi aşteaptă cu resemnare deznodământul. Dincolo, la oraş, cei care au apucat să plece, atunci, demult, când li s-a promis fericirea, rememorează nostalgici aceleaşi amintiri şi întâmplări din satul tinereţii lor. În sat, apa stă să vină şi, odată cu aşteptarea, se sparge şi câte un buboi mai vechi: tractoristul Fitoi se răzbună parcă pentru nedreptăţile sociale ale tuturor, trăgându-i un topor în cap fostului primar. Tentativa de crimă îl duce la temniţă, dar îl răcoreşte. Apa n-a mai venit. Barajul n-a mai fost terminat, iar vieţile oamenilor au fost strămutate degeaba în iadul unei deznădejdi din care nu toţi au mai ieşit.

Veridicitate

"Nunţi înecate" este o poveste adevărată, oamenii nu sunt imaginari, iar meritul lui Dumitru Manolache este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să te captiveze pe tot parcursul romanului. Am detectat pe alocuri asemănări cu lumea moromeţiană, poate şi pentru că povestea acestor oameni pare o continuare firească, reluată din punctul în care "timpul părea să nu mai aibă răbdare". Iar dacă năvălirea apei este ceea ce te ţine mereu atent, problema de fond rămâne mereu dureroasa amintire a năvălirii celor care i-au furat ţăranului ce era al lui şi i-au lăsat în schimb tânjirea după o stare şi un firesc care par să nu se mai întoarcă.

" Drama tuturor o afli din povestea vieţii celor doi soţi, Radu şi Siţa. Femeia este atât de afectată de această strămutare din casă, încât va şi muri de inimă grea într-o noapte. Conflictele mocnesc, oamenii par să simtă că aşa nu se mai poate, disperarea a pus stăpânire pe toţi, până şi preotul din satul vecin a fost găsit spânzurat de durere că nevasta îl înşela. Biserica din Gurbăneşti a fost demolată, iar dorul oamenilor faţă de ea se depune ca o umezeală pe amintiri, scorojind hlamidele sfinţilor."