Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Despre restauraţia omului prin iubire

Despre restauraţia omului prin iubire

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Dumitru Manolache - 06 Noi, 2011

"Dacă Dumnezeu ar muri". Aşa şi-a intitulat poetul, prozatorul, jurnalistul, juristul, eseistul şi dramaturgul Ştefan Mitroi cel mai recent şi tulburător roman al său, pe care l-a lansat de curând la Mănăstirea Râşca din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, iar ulterior, la Librăria "Mihail Sadoveanu" din Bucureşti.

Apărut la Editura "Detectiv literar", romanul, cu o concentraţie ideatică densă, robustă, invită, cum remarca poetul şi jurnalistul Ciprian Chirvasiu în studiul "Dacă Dumnezeu ar muri, căutaţi-L pe Drumul Damascului", la "o reflecţie acută asupra triadei clasice viaţă - moarte - Dumnezeu". La o meditaţie asupra condiţiei omului ce se surprinde golit de sens din cauza netrăirii stării de fiinţă iubită. A individului care nu poate nici să-şi identifice şi nici să-şi gestioneze adecvat criza spirituală prin care trece, într-o viaţă ireală, aparent fără de rost, trăită paradoxal doar în coincidenţe tulburătoare şi vise perechi.

De altfel, personajele înseşi rezonează în dinamica intrigii fals-poliţiste a romanului două câte două, ca unităţi de contraste, ce se completează sau se anihilează reciproc, într-un joc al destinului în care sforile vieţii sunt trase de un al treilea, misterios, nevăzut, perceptibil, intuibil, cu care fiecare dintre ele comunică în limbaj propriu, în cod propriu, sensul sau fărădesensul zbuciumului propriu în universul limitat, uneori claustrofob, în care se mişcă fiecare, căruia i s-a atrofiat sensul verticalei.

Crima, nebunia, moartea sau sinuciderea devin aparente soluţii "salvatoare", explicabile şi justificabile în acest univers ostil, sec, rece, cotropit de înstrăinare, în care totul pare posibil. Chiar şi moartea lui Dumnezeu. Căci din acest univers lipseşte iubirea. Iubirea adevărată, restauratoare, dătătoare de viaţă şi sens existenţial, iubirea care vine nu de la om, ci de dincolo de el, din iubirea cea mare a Creatorului.

O frază, după părerea noastră, concentrează şi exprimă cel mai convingător această stare, această atmosferă de lume fără de lume, fără de speranţă, aflată în aşteptarea unei noi Învieri, care să o salveze de înstrăinare. Fraza apare în viziunea călugărului Timotei (un substitut al Evanghelistului Ioan în vremurile pe care le trăim), descrisă în capitolul 8, intitulat "Suflarea neantului". În această frază, lumea, lipsită de prezenţa Creatorului, de iubirea Lui, încearcă să se reinventeze în cataclismul unei apocalipse "pe invers", în care, zilele Facerii se spulberă rând pe rând, redevenind neant. Iată fraza: "Uitarea, lacoma uitare înghiţea totul. Cine să mai ţină minte dacă nu mai exista nimeni şi nimic? Se preschimbau în pulbere toate. Autostrăzile, străzile, podurile, pădurile, în ciuda dragostei cu care le strângea el la piept, îşi micşorau c-o nemaiîntâlnită iuţeală dimensiunile, devenind de mii de ori mai mici ca furnicile. Devenind, adică nimic."

Şi în acest posibil şi previzibil sfârşit, legitimitatea întrebării "Şi dacă moare până şi Dumnezeu, ce se întâmplă cu lumea?" reclamă, firesc, un răspuns, o soluţie de salvare, de împăcare o omului cu însăşi Creaţia Lui. Ea a fost sesizată şi exprimată în următorii termeni de Ciprian Chirvasiu: "Soluţia: nu învierea la necruţătoarea Judecată de Apoi, ci "învierea mică", o lucrare de control intermediară, prin care oamenilor să li se confere şansa de a li se măsura "nivelul relaţiilor dintre oameni şi Dumnezeu, aşa cum contorul Geiger măsoară nivelul radiaţiilor" şi de a se repoziţiona în iubire. Este, în acelaşi timp, o şansă pe care Dumnezeu i-ar putea-o oferi singur pentru a învia El Însuşi, în cazul în care i-ar trece prin cap să moară… Orice moarte, chiar şi cea a lui Dumnezeu, este un act de igienizare şi regenerare, dacă se situează într-un raport onest faţă de adevăr. Din această perspectivă, orice moarte reprezintă un fel de plusvaloare pe care iubirea o aduce la răstimpuri într-o lume atinsă de imperfecţiune, spre a o ajuta pe mai departe. Acesta este mesajul profund al romanului semnat de Ştefan Mitroi…"

Nu este loc pentru a derula firul epic al romanului, nici a analiza mai adânc drama fiecărui personaj. Şi nici nu am putea-o face pe deplin, având în vedere complexitatea romanului. De aceea, vă invităm să descoperiţi singuri toate acestea, citind romanul lui Ştefan Mitroi, autor a mai multe volume, distins, pe lângă multe altele, şi cu Premiul Academiei Române pentru proză în 2010, un scriitor "mereu surprinzător" de meserie, cum îl caracterizează Ciprian Chirvasiu.