Dimensiunea spirituală şi catehetică a artei literare diaconesciene

Volumul pe care domnul profesor Mihail Diaconescu l-a intitulat „Istoria literaturii dacoromane“ a apărut recent în ediţia a II-a revizuită şi adăugită, la Editura Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu“ din Bucureşti.

Aşa cum au subliniat zecile de comentatori ai primei ediţii, aceasta este una dintre cele mai importante realizări ale istoriografiei ştiinţifice româneşti. Este o realizare care a devenit obiect de studiu sistematic, de reflecţie şi de interpretări pentru istorici literari, filologi clasici, teologi, sociologi, esteticieni, comparatişti, istorici ai Bisericii Ortodoxe Române, lingvişti, istorici ai filozofiei, medievişti, logicieni, epigrafişti, istorici ai instituţiilor, istorici ai Bisericii Universale, istorici ai artelor.

Relevanţa ştiinţifică excepţională a tratatului „Istoria literaturii dacoromane“ se explică prin concepţia care o fundamentează. Multidisciplinaritatea susţine şi orientează logica expunerii, natura demonstraţiilor, exemplele aduse în dezbatere, concluziile la care autorul ajunge.

Ţinem să subliniem în mod deosebit faptul că lucrarea domnului profesor Mihail Diaconescu are o importantă dimensiune teologică ortodoxă. Mai precis, teologia dogmatică, teologia liturgică, teologia morală, teologia istorică, teologia misionară şi teologia pastorală susţin prezentările pe care el le dedică unor scriitori bisericeşti dacoromani de valoare universală, precum Sfântul Ioan Cassian, Episcopul Laurentius Mellifluus de Novae, Sfântul Niceta de Remesiana, Leontius Byzantinus (teologul kenozei şi al enipostazierii, logician de tradiţie aristotelică dedicat problemelor pe care le ridică noţiunile de maximă generalitate, indefinisabilele, aşa-numitele genera generalissima, fondatorul scolasticii), Sfântul Dionisie Smeritul (Dionysius Exiguus), Ioan Maxentius, Sfântul Martinus de Bracara şi alţii.

Ei au trăit şi au scris în atmosfera instituită în cultura strămoşilor noştri şi a întregii Europe de Sfintele Sinoade Ecumenice de la Niceea (325), Constantinopole (381), Efes (431), Calcedon (451), cel mai impunător sinod, prin numărul mare de participanţi, din întreaga istorie a creştinismului, şi Constantinopole (al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopole, 553).

Aceştia au realizat opere teologice, catehetice şi filozofice cu caracter militant, de o înaltă ţinută dogmatică, speculativă, filozofică şi literară. Ei sunt mari teologi şi mari scriitori. Ei s-au afirmat ca diaconi ai Cuvântului înomenit în istorie, prin opere geniale, care au marcat definitiv evoluţia tuturor culturilor creştine şi au străbătut secolele până în zilele noastre.

Marea lor artă este fondată pe Adevărul relevat în lume şi în istorie (Romani I, 18, 19, 25; Apoc. III, 7; Ioan I, 17, 18; Efeseni IV, 21), pe vocaţie diaconică şi pastorală, pe o credinţă neabătută în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu deplin şi om deplin, dar fără de păcat (I Timotei 3, 16).

Cine citeşte azi opere nemuritoare precum cele compuse de Sfântul Ioan Cassian - De Institutis Coenobiorum, Conlationes XXIV şi De Incarnatione Domini, contra Nestorium, sau de Sfântul Niceta de Remesiana - Te Deum Laudamus, o capodoperă literară cu caracter doxologic, De psalmodiae bono şi De diversis apelationibus, sau de Episcopul Laurentius de Novae - De poenitentia (De duobus temporibus) şi De eleemosyna, poate înţelege cât de convingător, de înălţător şi de subtil poate fi discursul literar, cât de rafinată a fost şi rămâne comunicarea acestor mari scriitori cu publicul lector. Este o comunicare fondată pe arta şi ştiinţa retoricii (ars loquendi, ars bene dicendi).

Publicul de azi iubitor de literatură poate înţelege cât de puternic şi de actual este mesajul spiritual creştin, pe care scriitorii dacoromani de valoare universală îl transmit peste secole.

Ei au trăit şi au ilustrat cultura noastră într-o epocă de puternică înflorire spirituală. Principalul factor al acestei evoluţii spirituale a fost Biserica noastră Ortodoxă şi strămoşească.

Este necesar să subliniem în mod deosebit faptul că operele create de marii scriitori dacoromani, respectiv de cei din Şcoala Literară de la Tomis şi de cei din Şcoala Literară de la Dunărea de Jos, ocupă un loc important în tratatele de patrologie ale Bisericii Universale. Ca domeniu ce se referă la scrierile Părinţilor Bisericii, cu un rol decisiv în lupta contra diverselor erezii şi care au contribuit la exprimarea corectă a doctrinei afirmate în Sfintele Sinoade Ecumenice, patrologia este o disciplină teologică cu caracter fundamental. Ea este strâns legată de teologia dogmatică, teologia liturgică şi de teologia morală.

Tocmai de aceea mari învăţaţi din istoria teologiei româneşti au elaborat în ultimele trei secole, din diferite perspective, cu variate metode de abordare şi cu importante rezultate ştiinţifice, literatura patristică dacoromană. Printre ei se numără Ghenadie Enăceanu, Episcop al Râmnicului - Noul Severin, Gheorghe Zotta, eminent teolog, savant clasicist şi bizantinolog, Gherasim Timuş, Episcop al Argeşului, Ioan G. Coman, strălucit savant clasicist şi patrolog de reputaţie europeană, dr. Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, cel care a pus în valoare opera Episcopului Laurentius de Novae, I. Rămureanu, traducător, editor şi exeget al artelor martirice dacoromane, şi mulţi alţii.

În tratatul domnului profesor Mihail Diaconescu nu sunt uitaţi nici marii savanţi străini care, alături de istoricii, teologii şi lingviştii români, au contribuit prin lucrările lor de o înaltă ţinută ştiinţifică la clarificarea unor probleme pe care le ridică literatura noastră în epoca dacoromană.

Printre aceşti savanţi se numără personalităţi ilustre precum elveţianul Raymund Netzhammer, englezul A. E. Burn, francezul Jacques Zeiller, belgianul benedictin Dom Germain Morin, francezul Henri Irénée Marrou (unul dintre cei mai mari savanţi istorici ai Franţei, eminent clasicist şi patrolog, autor al unor importante contribuţii documentare şi istorice despre scriitorul „român“ Sfântul Ioan Cassian), germanul Ernst Robert Curtius, englezul Owen Chadwick, neozeelandezul Philipe Rousseau, germanul Otto Prinz, englezul Michael W. Herren, americanul monah benedictin Columba Stewart şi alţii.

Consemnăm aici cu mare tristeţe faptul că, în timp ce mari învăţaţi din lumea întreagă le dedică scriitorilor dacoromani de valoare universală studii, contribuţii documentare şi exegetice, volume de o înaltă şi severă ţinută ştiinţifică, în liceele din România autorii noştri din Şcoala Literară de la Tomis şi din Şcoala Literară de la Dunărea de Jos nu sunt predaţi sistematic şi nici măcar amintiţi. Cum este posibilă această mare şi teribilă absenţă? Care sunt motivele omiterii acestor mari scriitori? Cum îşi justifică atitudinea autorii programelor analitice? Nu cumva sechelele grave ale comunismului ateu şi antiromânesc fac ravagii în minţile şi în sufletele lor? De ce pentru numeroşi savanţi români şi străini scriitorii dacoromani sunt atât de importanţi, iar pentru autorii de programe analitice şi de manuale de literatură pentru licee nu?

Domnul profesor Mihail Diaconescu ne oferă în vastul său tratat importante analize literare dedicate în mod special actelor martirice dacoromane.

Ca specie a genului epic în proză, actul martiric ocupă un loc important în cuprinsul literaturii noastre din epoca dacoromană.

Actul martiric este un cumul de specii literare anterioare amalgamate şi metamorfozate într-o scriere de tip nou.

Găsim în actul martiric aspectele preluate din specii ale literaturii antice precum epistola, biografia, portretul, cateheza, dialogul, apologia, panegiricul.

Opere literare precum Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion de la Halmyris, Actul martiric al Sfântului Irineu de la Sirmium, Actul martiric al Sfântului Dasius de la Axiopolis, Actul martiric al Sfântului Emilian de la Durostor şi Actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău au intensitate dramatică, datorită în primul rând dialogurilor şi evenimentelor narate, o artă a portretelor, o ştiinţă a comunicării epice şi în special o dimensiune spirituală care fac din ele capodopere ale literaturii universale.

Desigur, aceste acte martirice arată amploarea şi intensitatea trăirii spirituale creştine dacoromane, întemeiate pe credinţa neabătută în Hristos, dar şi pe marea densitate demografică şi pe o riguroasă organizare a Bisericii noastre Ortodoxe şi strămoşeşti în epoca în care ele au fost scrise.

Ţinem să subliniem în mod deosebit arta naraţiunii practicată de domnul Mihail Diaconescu în „Istoria literaturii dacoromane“. Nu uităm faptul că el este autorul unor romane istorice de mare succes. Nu uităm nici faptul că el este un teoretician în domeniul esteticii şi un critic de artă de mare prestigiu. Lucrările sale de teorie literară sunt, şi ele, bine cunoscute.

Cu câţiva ani în urmă, ca urmare a studiilor pe care le-am dedicat artei epice şi ideologiei literare diaconesciene, am publicat volumul „Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative“ (2005). Am arătat în acest volum cu caracter monografic dimensiunea spirituală şi catehetică a artei literare diaconesciene.

Subliniem cu profundă satisfacţie faptul că volumul nostru s-a bucurat de o bună primire din partea publicului lector, a teologilor şi a criticilor literari.

Arta de a nara evenimente istorice, vieţi de scriitori, confruntări sociale, militare şi religioase de mare amploare, momente cu valoare de simbol este prezentă şi în „Istoria literaturii dacoromane“. De aceea acest tratat ne atrage puternic în actul lecturii.

Am putea reliefa, în continuare, numeroase alte aspecte alte tratatului fundamental şi monumental pe care îl comentăm aici.

Un fapt este sigur: publicând „Istoria literaturii dacoromane“, domnul Mihail Diaconescu a schimbat definitiv modul nostru de a ne raporta la valorile teologice şi spirituale care ne reprezintă în timp şi în lume. El a realizat una dintre cele mai importante creaţii ştiinţifice ale ştiinţei istorice româneşti şi europene. Impactul puternic al literaturii noastre din epoca dacoromană în lumea de ieri şi de azi apare astfel cu un important spor de claritate.

Ne raportăm la literatura dacoromană şi la scriitorii de valoare universală care au ilustrat-o, cu dragoste şi admiraţie, dar mai ales cu o bucurie ce nu poate fi spusă de-ajuns în cuvinte.

Suntem moştenitorii unei mari culturi, care semnifică ceea ce este spiritual şi înălţător în fiecare dintre noi, dar şi în neamul românesc hristofor de pretutindeni.

Naţiunea română este o mare putere în cultură, prin valorile ei nepieritoare pe care le-a dăruit şi le dăruieşte oamenilor de pretutindeni, pururi însetaţi de bine, de adevăr şi de frumuseţe.