Dumitru Bagdasar, un model al devenirii

Povestea vieţii uneia dintre personalităţile marcante ale medicinei româneşti se încadrează perfect în ceea ce poate fi numit un model pentru tineri: doctorul Dumitru Bagdasar, cel care a pus bazele şcolii româneşti de neurochirurgie, s-a născut într-o familie cu origini răzeşeşti, fiind cel mai mare dintre fraţi. A pornit-o de jos şi a făcut istorie în domeniul său.

În 1893 se năştea, într-o familie modestă din comuna Roşieşti, actualul judeţ Vaslui, un copil care avea să vădească încă din şcoala primară o mare dorinţă de învăţătură. Dumitru Bagdasar a făcut şcoala primară în localitatea Idricii de Sus, apoi a urmat ­cursurile Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. Studiile de medicină le-a început în anul 1913 la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar la finalul anului III s-a angajat la Institutul Medico-Militar, fiindcă îi era greu cu partea financiară. A fost nevoit să întrerupă studiile şi lucrul, fiind trimis ca medic de front în timpul Primului Război Mondial, însă după încheierea conflagraţiei şi-a reluat studiile, iar în anul 1922 şi-a obţinut şi doctoratul în medicină cu teza „Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. O altă mare personalitate a medicinei româneşti avea să-i orienteze drumul tânărului doctor - Gheorghe Marinescu. La clinica acestuia s-a orientat doctorul Bagdasar spre neurologie şi chirurgie generală, iar între anii 1922 și 1926 a fost medic secundar la Spitalul Militar din Bucureşti, lucrând alături de doctorul Dimitrie Noica şi doctorul Mihail Butoianu. În paralel frecventa laboratorul Catedrei de histologie şi anatomie patologică din Bucureşti. În anul 1927 s-a căsătorit cu doctoriţa Florica Ciumetti, cu care a plecat în Statele Unite, la Boston, şi timp de doi ani doctorul Bagdasar s-a specializat în neurochirurgie la o renumită clinică - „Peter Bent Bringham”, unde activa o somitate a domeniului, doctorul Harvey Cushing (1869-1939). În colaborare cu medicul american Percival Bailey, doctorul Bagdasar a publicat două lucrări ştiinţifice: „Tratamentul gomelor cerebrale” şi „Cordoblastoamele intracraniene”.

Recunoaștere profesională

După întoarcerea în ţară, doctorul Bagdasar a ajuns la Jimbolia, unde a şi efectuat, în condiţii modeste, intervenţii neurochirurgicale în spitalul din localitate, apoi a lucrat timp de doi ani, între 1931 și 1933, la Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuţi. Odată întors la Bucureşti, în 1933, a lucrat la Spitalul de Urgenţă şi la alte spitale, operând chiar cu o trusă personală de instrumente chirurgicale, iar soţia sa îi acorda asistenţă în sălile de operaţii. În sfârşit, după ani de privaţiuni, avea să vină şi pentru doctorul Bagdasar începutul binemeritatei recunoaşteri - în 1935 a obţinut înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu 10 paturi şi o sală de operaţii, la Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale din Bucureşti, precursoarea viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină. Şi-a format şi o echipă proprie, formată din doctorii Constantin Arseni (cu numele căruia va „împărţi”, peste ani, titulatura unui spital din Capitală - Spitalul Bagdasar-Arseni), Ion Ionescu şi Sofia Ogrezeanu-Ionescu - prima femeie neurochirurg din România. Faima doctorului a crescut continuu, clinica sa fiind căutată de bolnavi din Ungaria, Bulgaria şi chiar din Palestina. În 10 ani, între 1931 şi 1941, doctorul Dumitru Bagdasar a făcut circa 1.800 de operaţii. Datorită originii sale modeste, doctorul Bagdasar a manifestat interes pentru problemele sociale, fiind un apropiat al doctrinei comuniste. Desigur, astăzi, când avem la dispoziţie „tabloul” complet al lucrurilor, tindem să decontextualizăm lucrurile din vremea apariţiei comunismului, să judecăm cu măsurile de astăzi lucrurile de atunci. Însă adevărul este că, în perioada în care comunismul s-a impus în România, o sumedenie de personalităţi, animate de cele mai nobile intenţii, au aderat la doctrină, văzând o posibilitate pentru a mai micşora din imensele decalaje sociale. Era preocupat de starea de sărăcie a ţăranului moldovean, de subnutriţie, de accesul greoi la şcolarizare al celor din păturile sărace (ne amintim cât de greu i-a fost la începuturile sale să lucreze pentru a se întreţine în timpul studiilor), de analfabetismul încă masiv în perioada interbelică. Iar doctorul Bagdasar a fost într-adevăr „omul care sfinţeşte locul”, fiindcă din poziţia de ministru al sănătăţii, primită în anul 1945, în cadrul Guvernului Petru Groza, a făcut o sumedenie de lucruri bune - a creat 60 de circumscripţii rurale noi, sanatorii, 100 de case de naşteri la sate, a condus campanii de eradicare a unor boli precum tifosul exantematic, febra tifoidă şi febra recurentă.