Evadarea tăcută a Lenei Constante

Despre Lena Constante s-au spus multe lucruri în anii ´90. O femeie care în vremea comunistă a făcut o puşcărie incredibil de grea, dar a ieşit de acolo cu inima sus, şi care reprezintă şi acum un model de conduită greu de urmat. Aşa cum ni se spune la Liturghie, sus să avem inimile, aşa şi ea a reuşit să învingă singurătatea cumplită a carcerei. Memoriile sunt atât dense, cât şi diafane. Rar să mai întâlnim o artă a reamintirii ca aceasta.

Soţie a gazetarului şi folcloristului Harry Brauner, cumnată, deci, cu pictorul suprarealist Victor Brauner, la rândul ei folcloristă şi artist plastic, Lena Constante putea să aibă o viaţă liniştită, normală, dacă nu ar fi fost implicată în celebra răfuială din anii ’50 din sânul partidului comunist. Este vorba de cazul Lucreţiu Pătrăşcanu, om politic pe care Gheorghiu-Dej îl voia musai suprimat, caz care a implicat numeroşi oameni de cultură. Celebru în această poveste este Bellu Silber, care, prin mărturiile sale din timpul anchetelor, a atras după sine şi persoane care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu ce se petrecuse. Aşa a ajuns în puşcărie Lena Constante şi a trăit nici mai mult, nici mai puţin decât trei mii de zile SINGURĂ în celulă. Este ceva de neînchipuit şi de aceea nouă, modeşti scribi, ar trebui să ne tremure mâna înainte de-a pune pe hârtie stângace relatări.

Memoriile sale sunt, desigur, cutremurătoare, dar nu aceasta este caracteristica lor principală. Lena Constante a depăşit vârsta de 90 de ani şi când a trecut dincolo era perfect senină şi netulburată de nici un nor al vreunui resentiment. De aceea, ce a scris ea face dovada supremului angajament intelectual. Nu a vrut să se războiască cu nimeni, nu a vrut să lovească în nimeni, a vrut doar să pună pe hârtie observaţii cinstite şi austere.

Când traversezi mari suferinţe este de-a dreptul indecent să faci caz de ele. Nu te vaiţi, nu te lamentezi, nu te pui în ipostaza celui care se crede astfel unic. Lena Constante a fost o fiinţă dârză şi delicată, asociere mai rar întâlnită. Dar numai în felul acesta a reuşit să învingă răul şi moartea. Alţii în locul ei poate ar fi ales să se omoare, ar fi găsit în atâta amar de vreme un mijloc prin care să-şi ia zilele. Sinuciderea, aşa cum reiese şi din carte, a fost un gând, dar pe care l-a depăşit. Trebuia să trăiască pentru a duce până la capăt un infern ca un canon dat pentru a întâlni la capăt lumina. Nu ştim, nici ea nu a ştiut, dacă la capătul unei asemenea experienţe a primit o asemenea înaltă viziune. Poate iadul prin care a trecut, tăcut şi fără convulsii, aşa cum sunt iadurile care ne torturează cel mai intens, nici nu a fost răscumpărat prin aşa ceva. Lena Constante a ieşit însă din închisoare, cum am spus, cu inima sus şi fără să aibă vreun regret faţă de timpul pe care autorităţile criminale i l-au furat din viaţă. A privit detenţia ca pe o maximă încercare şi tot din carte aflăm că numai cei iubiţi cu adevărat de Dumnezeu primesc o asemenea probă. Lena Constante, prin ce a scris, poate fi aşezată de marii mărturisitori ai gulagului autohton. Steinhardt şi Ion Ioanid, Cicerone Ioniţoiu şi Marcel Petrişor, ca să nu mai vorbim de figuri emblematice ca părintele Calciu şi Valeriu Gafencu, formează o panoplie nobilă în al cărei ţesut este încrustat şi numele Lenei Constante.

Editura Humanitas face un gest de mare valoare reeditând acum, în vremuri de restrişte pentru memoria colectivă, această carte uluitoare prin adevărurile pe care le dezvăluie. „Evadarea tăcută“ ar trebui înscrisă în manualele şcolare şi impusă ca lectură obligatorie pentru ca noile generaţii să aibă ce învăţa şi să nu-şi mai închipuie că viaţa s-a redus întotdeauna la malluri şi ipad-uri. Vorbim de etică, dar uităm că etica nu se formează prin vorbe răsuflate, ci prin modele vii, oferite de acei oameni care au trăit lângă noi ca nişte sfinţi. Lena Constante face parte din această categorie.