Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Familia, treime a iubirii

Familia, treime a iubirii

Povestea mea-i din timpuri noi
Şi are pentru cei ce-ascultă
Mister şi-nvăţătură multă,
Căci nu-i de-aici. De-aceea voi
S-aduc smerită rugăciune,
Ca nu cumva, epuizat
De taina ce s-a revelat
Prea vastă într-un suflet plat,
                       Să n-o pot spune.

"Un tânăr merge-ngândurat
Duhovnicul să-i dea povaţă,
Căci nu aflase în viaţă
Dogma iubirii apriat.
Ştiinţe, limbi, filosofie,
N-avea nimic nelămurit;
Doar dragostea l-a ocolit
Şi-n ceaţă sta învăluit
                       Ca o mumie.

- Părinte, ştiu că Dumnezeu
E spirit pur şi e Iubire,
Deci să cunosc divina-I fire
Implică să iubesc şi eu,
Dar nu ştiu cum. Prin raţiune
Înţelepciuni am devorat
Şi-un singur lucru stă opac:
Mi-e greu s-o spun, dar n-am aflat
                       Iubirea-n lume.

- He-hei, nepoate, vrei să caţi
A erosului împlinire
La un moşneag de mânăstire?
- Părinte, vai, să mă iertaţi,
Carnalitatea e genune
De vicii şi de griji lumeşti
Cu care sufletu-ţi răneşti.
E ontologic? Doar poveşti.
                       Şi-o ştiu prea bine.

- Copile drag, la vârsta ta
Şi eu voiam să ştiu pe toate;
Prea tânăr eşti, nici nu se poate,
Dar timpul te va orienta.
Te bucură de tinereţea
Ce-ţi lasă sufletul uşor,
Căci dragostea-i a tuturor;
Nu doar fiind un gânditor
                       Îi simţi tandreţea.

Cât despre taina care vrei
Aşa uşor să ţi s-arate,
E foarte greu, iubite frate,
Să înţelegi pe Cele trei
Persoane Sfinte din Treime,
Căci firea ce s-a-ntunecat
După căderea în păcat,
Din darul slavei a-ncetat
                       Să se anime.

Dar ia aminte ce îţi spun:
Petrece-ţi viaţa-n rugăciune,
Smerenie şi fapte bune.
Cum fost-a Pavel un nebun
Pentru Hristos, la fel de-naltă
Trăire pe pământ să ai.
Acel' a fost răpit în rai!
Pune ca el virtuţi alai
                       Şi-n cer te saltă.

De-ţi este ţie spre folos,
Iar tu statornic în credinţă,
Găsi-vei poate şi-o fiinţă
Să vieţuieşti cu ea frumos...
Şi-aşa-mpreună-n cele bune,
Iubind-o şi fiind iubit,
Simţind că doar căsătorit
Într-adevăr te-ai împlinit,
                       Să vii a-mi spune.

Plecă flăcăul încruntat.
Spera, pesemne, ca bătrânul
Să-l lumineze doar văzându-l,
Nicicum să-l pună la-nsurat...
Dar trece anul. Şi, odată,
Pe când o toacă prevestea
Vecernia ce începea,
Sfinţitul, ascultând la ea,
                       Îl vede-n poartă.

- Fii sănătos! (Bătrânul râde).
- Blagosloviţi, tăicuţă! Vin
Să mulţumesc, că nu-i pelin
În cupa căsniciei crude.
În deget sfera-i străluceşte,
În suflet cerul i-e senin;
Schimbarea i-a priit din plin.
De viaţa-n doi, în mod sublim
                       Mărturiseşte:

- Părinte-s altul de atunci
Când soaţă am ales să-mi fie;
Mi-e dragă mult şi Domnul ştie
Cât ne iubim, dar n-avem prunci.
În bine m-a schimbat pe dată:
Sunt mai umil, mai altruist,
Privesc în jur mai optimist
Şi-atât Îl rog pe Bunul Christ:
                       Să fiu şi tată.

Cunosc acum că-s prea firesc
Să cuget doar Divinitatea,
Dar să-I pătrund deplinătatea
Mi-e teamă şi să mă gândesc.
Îndatorat că viaţa-mi ţine
Şi că mi-a dat pe doamna mea,
Acum, copii de-am mai avea,
În imanent nu s-ar putea
                       De-atât mai bine.

A stat aproape neclintit
În ascultare cuviosul
Şi parcă nu credea folosul
Pe care-n scurt l-a dobândit
Acela ce odinioară
Şedea-n păcate şi, ateu,
Găsea normal a nu-i fi greu
Să-L vadă-n trup pe Dumnezeu...
                       Şi-au mers afară.

Duhovnicul e mai slăbit,
Pe faţa-i blândă, luminare
Şi-o picătură de sudoare
Vădind un om ce-a obosit.
Îi dă poveţe la plecare,
Îl cheamă la un nou popas,
Dar lacrimi scapă pe obraz
Şi stins rosteşte: Bun rămas!,
                       Ca-ntr-o visare.          

Trecu un an... Şi încă unul...
În mânăstire, neschimbare,
Aceeaşi linişte de care
Se bucura atât bătrânul.
Un grup de pelerini apare:
Doi soţi şi cei doi prunci ai lor
Gălăgioşi în cărucior.
Sosesc sporovăind de zor
                       Şi-s veseli tare.          

Ajunşi în curte, îi vedem:
Eroul nostru, familistul,
Cu toată casa în tandem,
Să-i binecuvânteze moşul.
Ştiind că tânărul la dânsul
Venea de obicei, smerit
Un frate-n glas sfios, topit,
Abia-ngână: - A adormit,
                       S-a dus la Domnul

Părintele Ioan al nost'.
S-a dus tăicuţa la mai bine,
Dar plânset mult e şi-ntru mine,
Căci ucenicul lui am fost...
Cerca să-i mângâie acela,
Dar vorbele-i piereau în vânt.
Creştinul, în picioare stând,
Cu faţa-n jos, ţintind pământ,
                       Era ca ceara.

Cu ochi de plumb, înceţoşaţi,
Mai mult simţind decât să vadă,
Spre cimitirul din livadă
Forţează paşi împiedicaţi.
Pe solul proaspăt se prăvale,
Sărută crucea-ndurerat,
Scrutează cerul dărâmat
Şi plânge după cel plecat,
                       Cu-amară jale:

- Părinte sfânt, vă datorez
Familia şi viaţa-n sine,
Adică tot ce-mi aparţine.
Veneam să râd, dar mă-ntristez
Că am pierdut pe dreptul care
Cu dragoste mi-a luminat
În noaptea neagră de păcat
Şi, răbdător, m-a învăţat
                       O taină mare:

Credeam că pot pe Dumnezeu
Iubi şi El să mă iubească,
Fără iubirea omenească
Purtată semenului meu
Văzut. Dar dragostea deplină
Nu e în unul sau în doi;
Desăvârşită dac-o vrei,
Răsfrântă trebuie în trei,
                       Ca cea divină...

Şi iar îl lăuda pe sfânt,
Aievea şi-n frânturi de vise,
Lâng-un mormânt ce devenise
Eden pe efemer pământ,
Sădind şi-n sufletu-i o mladă.
Deasupra lui, pe-o rămurea,
Plângea cu el o rândunea,
Plângea pe tănărul ce-avea
Să n-o mai vadă.

Dar ea, şezând în ceruri, sus,
Întru Iubire, ca şi-un înger,
Va fi de-a pururi celui tânăr
Mijlocitoare la Iisus,
Solie să îl ocrotească
În bucurii şi în nevoi,
Urmând ca iarăşi amândoi,
După Judeţul de Apoi,
Să se-ntâlnească..."
.................................................

Aşa veghează şi se roagă
Acei ce mor acestei lumi,
Să dobândim şi noi cununi,
Împărtăşire de minuni
Şi plată-ntreagă. (de diac. Mircea Laurean)