Filip Florian, un autor al detaliului

La 44 de ani, Filip Florian se poate considera unul dintre scriitorii români fericiţi. Romanul său de debut, "Degete mici", a fost încărcat de onoruri şi tradus în zece limbi la edituri străine de prestigiu. Nu scrie mult şi poate de aceea fiecare apariţie a sa este imediat luată în seamă. Este şi cazul succesului de la ultima ediţie a târgului de carte Gaudeamus.

În această toamnă a lansat romanul "Toate bufniţele" în condiţii grafice excelente, iar editura care l-a publicat, Polirom, se poate mândri cu achiziţia făcută. Romanul de care vorbim s-a vândut cel mai bine şi este în fruntea topurilor. Cum se explică aşadar gloria unui scriitor încă tânăr care a reuşit să răzbată prin vremurile deloc favorabile autorilor români contemporani?

În 1990, Filip Florian lucra la recent înfiinţata revistă "Cuvântul" într-o companie de invidiat. Revista era condusă de regretatul Radu G. Ţeposu. Acolo şi-a şlefuit el mâna, iar reportajele sale bazate pe un remarcabil simţ al detaliului anunţau scriitorul de mai târziu. El însă nu s-a grăbit. Debutul din 2005 a fost însă strălucit. Filip intra pe piaţă deplin format şi autoritar. Simona Sora prefaţa "Degete mici" şi era uimită de maturitatea unui autor de care până atunci nu auzise. Acel roman nu era neapărat spectaculos, dar foarte original, graţie unei construcţii excelente. Tema foştilor deţinuţi politici era abordată inteligent, evitând clişeele. Filip Florian nu scrie cu patimă, cu "mâinile tremurând de furie", iar acest lucru îl avantajează. El acordă o deosebită atenţie nuanţei şi detaliului în aşa fel încât fiecare pagină abundă în observaţii care scapă ochiului obişnuit. De aceea şi-a şi intitulat ultima carte "Toate bufniţele" fiindcă, ce mai încoace şi încolo, autorul nostru are ochii unei cucuvele care vede în orice condiţii de vizibilitate. Istoria pentru el este un teren de meditaţie doar în măsura în care descoperă detalii de o rară fineţe. Nimic aşadar grosolan sau ideologic în scrisul acestui autor subtil care, prin natura sa aristocratică, aparţine cumva Europei Centrale. Este înrudit cu autori din această arie care asemenea lui sunt îndrăgostiţi de descrieri amănunţite, bazate pe senzori vii. Pe Filip intuiţia nu l-a înşelat. Cititorii din prezent nu mai au nevoie de încrâncenări, de pathos fulminant, de declarativism răguşit. Dostoievskianismul a cam apus sau poate fi administrat doar cu pipeta. Dintr-o eprubetă subţire în care s-au distilat venin şi elixir îngemănate, autorul varsă câte un strop în pagină şi obţine efect estetic garantat.

Tema din această carte nu e nouă. Un tânăr ca şi în "Degete mici", călătorind la munte, face cunoştinţă cu un om mai în vârstă, Emil Stratin, ornitolog, are prilejul să-i citească însemnările şi astfel să pătrundă într-un univers al unei epoci trecute, îmbibate de suferinţă. Războiul, deportările, arestările sunt trecute în revistă fără accente inutile, printr-o depănare a unui scul greu de mohair în a cărui materie pufoasă mâinile autorului alunecă până la cot. De asemenea, călătoriile magice ale tinerilor într-un castel medieval sunt absolut halucinante, oarecum înrudite cu ce fac eroinele lui Cărtărescu din "Rem", fiind vorba deci de o ripostă autentică dată literaturii de odinioară, de pe vremea "Cireşarilor". Filip Florian face parte din categoria autorilor care ştiu să se răfuiască cu un trecut gomos şi mediocru. Toată literatura pretins importantă din epoca comunistă se sfărâmă în faţa talentelor pe care piaţa românească de carte le-a scos la iveală după 1989. S-au dus "obsedantele decenii" şi au rămas doar colierele adevăraţilor scriitori. Şi totuşi, dincolo de o artă fără fisură, tânjim după marele roman post â89, mai presus de mode. Din păcate, nici "Toate bufniţele" nu ne satisface dintr-un asemenea punct de vedere... Sau romanul visat nu se mai poate scrie acum. Şi nici nu se va mai scrie până la sfârşitul lumii. Filip Florian ştie cu siguranţă aceasta.