Filme româneşti recente

Numeroase şi mai variate ca-n anii precedenţi, din ce în ce mai variate, chiar dacă, mediatic, mai puţin răsunătoare ca hiturile din prima jumătate a anilor 2000, cele mai recente filme româneşti conferă un început de tridimensionalitate reliefului cinematografiei naţionale, salvând-o din "planeitatea peisagistică" a Noului Val. Putem, în sfârşit, vorbi, chiar cu oarecare acoperire în fapte, despre direcţii şi genuri, deci de o anumită relaxare stilistică faţă de tirania revoluţionară a "noului cinema" din aceiaşi "obsedanţi douămii".

Sigur că cele mai multe (şi cele mai reuşite) filme ale momentului se învârt tot în jurul Noului Val, e previzibil, aşadar, că cele mai frecventate tematici sunt cele de tineret şi de actualitate, iar cele mai uzuale abordări sunt tot cele minimalist-naturaliste, în aceleaşi tonuri plate, sumbre şi cinice, până la deprimare, cu care ne-am obişnuit de mai bine de 10 ani.

Variază extremele depresiei şi gradul de simplitate a poveştii, numărul de cadre în care este aceasta redată şi gradul de masochism (oricum, periculos) faţă de spectatorul "neiniţiat". De la "Aurora" lui Cristi Puiu, o replică mizantropă şi programatic-fatalistă, la clasica "Auroră" a lui W.F. Murnau (capodoperă a Expresionismului, în care, spre deosebire de filmul lui Puiu, potenţialul criminal se răzgândeşte şi renunţă să-şi ucidă familia), la "Film pentru prieteni" al lui Radu Jude, o pledoarie împotriva sinuciderii, prilej de extraordinar one-man-show al lui Gabriel Spahiu, croită, însă, într-un limbaj cinematografic gustat, probabil, doar de experimentatorii înrăiţi şi de sinucigaşi. Asemeni lui Malevich, avangardistul de acum un veac, cu celebrul său "Pătrat alb pe fond alb", Radu Jude atinge, cu acest al doilea lungmetraj al său, un punct terminus al limbajului.

În plin avânt se află acea simbioză originală de minimalism românesc şi thriller hollywoodian, gen al cărui succes la public a fost probat anul trecut de fulminantul debut "Eu când vreau să fluier, fluier" al lui Florin Şerban şi confirmat anul acesta de aproape la fel de reuşitul "Periferic" al lui Bogdan George Apetri, tot un debut. E într-adevăr surprinzător să urmăreşti acest melanj de manierism hollywoodian şi jună prospeţime românească, în care blazaţii antieroi ai Noului Val ies deodată din blestemul mizerabilist-mioritic al "antisituaţiilor" care-i condamnă la mediocritate (psihologică şi mai ales morală), pentru a-şi clădi drum în viaţă americăneşte, cu pistolul (sau măcar cu pumnul şi cu voinţa), fără istericale, cu o perseverenţă şi sânge rece care aproape că n-au nimic dâmboviţean. Flerul celor doi foarte tineri regizori (ambii, şcoliţi în State) constă în ritmarea realităţilor şi tipologiilor româneşti, bine surprinse în nuanţe şi neexcesiv îngroşate, la tempo-ul şi gramatica narativă a thrillerului american, pe care, oricum, spectatorul român le are de multă vreme în sânge şi în paleta de gusturi.

De la filmele "cu idealuri înalte" la comedii

Mult mai problematice rămân filmele "cu idealuri înalte" (metafizice), în care regizorul nu reuşeşte să-şi transpună îndeajuns miza (fie aceasta clară sau confuză) în poveste. Cazul cel mai promiţător, în pofida stângăciilor sale, este "Umilinţa", al lui Cătălin Apostol, tot un debut, o încercare de abordare a dramelor şi fatalităţilor româneşti dintotdeauna, surprinse în poveştile unui sat izolat lovit de blestem. Oprobriul colectiv la care este supus un bătrân cerşetor, înnebunit după ce a ucis cândva din neatenţie un copil, se conjugă cu indolenţa sătenilor în faţa iminenţei inundaţiilor, a căror apropiere este urmărită de la televizorul din cârciumă, şi cu murdăriile de rutină ale poliţistului corupt şi mafiei ţigăneşti conducătoare - toate, privite prin prisma unui copil, finalmente ucis de mărunta clică malefică. Chiar dacă arta trăieşte din îngroşări, marile motive mistice (ca acela al ţapului ispăşitor, prezent aici) şi temele etnosului trebuie abordate cu mai multă economie şi abilitate dramaturgică. Filmul are pretenţia de a surprinde ceva din realităţile "României profunde", dar înghesuie prea multe clişee şi prea multe drame într-un perimetru dramaturgic îmbâcsit, în care acestea nu mai reuşesc să vibreze şi să comunice.

În aceeaşi categorie a "idealismelor", dar rupte de orice contact cu realitatea (inclusiv cinematografică), se înscrie şi "Copilăria lui Icar", debutul lui Alex Iordăchescu (român stabilit în Elveţia), o peliculă livresc-estetizantă, încărcată cu obscure meditaţii filosofice despre moarte şi puterea ştiinţei, grefate, însă, pe o structură dramatică insuficient elaborată şi stângaci transpusă de regizor.

Şi încă un semn bun: apar mult-aşteptatele comedii de largă audienţă! Chiar dacă sunt destinate, în principiu, uzului intern (confruntarea cu oferta internaţională în domeniu nu le avantajează), comedia de familie a lui Alex Maftei "Bună, ce faci?" despre "hazardul şi fatalitatea" întâlnirilor amoroase pe Web, ca şi "Ursul" lui Dan Chişu, o comedie nostalgică despre vicisitudinile postdecembriste ale celei mai populare forme de spectacol (circul), vor aduce un zâmbet pe buzele spectatorilor fără gusturi prea exigente.