Frescele osândite ale Mănăstirii Văcăreşti

După 1990 a existat o serie de încercări de a păstra vie în conştiinţa publică existenţa Mănăstirii Văcăreşti prin expunerea celor câtorva picturi murale salvate din calea buldozerelor comuniste. Interesul a scăzut într-o aşa măsură, încât astăzi nu există finanţare pentru restaurarea celor mai mari fragmente de frescă recuperate atunci cu mare efort. Martor al prefacerilor dureroase ale ansamblului monastic din anii '80, prof. univ. dr. Dan Mohanu relatează experienţa personală din timpul operaţiunilor de extragere a unei mici părţi din impresionantul ansamblu iconografic de la Văcăreşti.

Complexul Văcăreşti - construit între 1719 şi 1723, din încredinţarea primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cel care i-a aşezat piatra de temelie în anul 1716 - a fost cel mai mare ansamblu monastic românesc (extins pe o suprafaţă de 18.000 mp), fiind considerat cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. Aici s-au deschis şi au funcţionat o şcoală grecească, o tipografie, cât şi o bibliotecă impresionantă a domnitorului. După îmbunătăţirile aduse edificiului în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, în anul 1848 mănăstirea devenea închisoare. În perioada 1974-1977, s-a demarat un amplu proiect de restaurare a ansamblului de la Văcăreşti, pentru ca 7 ani mai târziu autorităţile comuniste să ia decizia surprinzătoare de demolare a acestuia.

„Totul era vast şi în acelaşi timp elegant. Mănăstirea nu avea egal ca imagine imperială. Apoi, stilistic, era cea mai bună continuare a tradiţiei brâncoveneşti“, îşi aminteşte prof. univ. dr. Dan Mohanu, responsabilul Secţiei de conservare-restaurare de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.

Prezenţa domniei sale în Mănăstirea Văcăreşti este legată, în mod semnificativ, de anul 1985, când Nicolae Ceauşescu a ordonat demolarea ansamblului: „În tot ceea ce se petrecea atunci exista o diversiune, adică se încerca ascunderea demolării sub actul unor operaţiuni de salvare. Cu alte cuvinte, din cauza unui seism puternic, care afectase Bucureştiul cu puţin timp în urmă, spuneau ei că biserica nu mai putea rămâne în picioare, prin urmare soluţia era demolarea. Se ştie că o parte din intelectualitatea vremii a protestat atunci, astfel că s-a produs un fel de negociere continuă - să amânăm, să protejăm, să salvăm din tot ce era acolo. Unul din punctele-cheie în demolarea Văcăreştilor era problema picturilor murale care înveşmântau biserica. Erau, evident, o prezenţă, se impuneau vederii când intrai în marea biserică, dar şi în paraclis, despre care puţină lume vorbeşte şi din care nu s-a putut salva nimic, cu excepţia coloanelor pridvorului“.

Temerarele captări de imagini ale demolării din anii '80

În 1985, s-a decis, tehnic vorbind, extragerea picturilor murale. Cine trebuia să o facă, cum, reprezenta o problemă, pentru că lipsea experienţa în domeniu, cel puţin în cazul generaţiei tinere care era implicată în amplul proces. 

Prof. univ. dr. Mohanu arată: „Se punea problema tehnică a extragerii şi într-o perioadă dificilă ca anotimp, eram în pragul iernii, chiar dacă am început în august 1985, deja în noiembrie acelaşi an era iarnă. Mă întorsesem cu drag în ţară de la o specializare din Italia, chiar în anul 1985. Toată lumea s-a uitat mirată la mine că m-am întors. Am crezut atunci că ceva se poate revigora în lumea românească. Realitatea este că am căzut într-o lume care se afla la o limită a disperării, a îngăduinţei; pe fundalul acesta se producea demolarea Văcăreştilor. Aveam însă un atu faţă de colegii mei, acela că parcursesem nişte operaţiuni - e drept, la nivel demonstrativ, în Italia, şi în 1977 la biserica din Popeşti-Leordeni - pe care nu le parcuseseră mulţi. Din echipă mai făceau parte prof. Nicolae Sava, Oliviu Buldura şi prof. Constantin Blendea, coordonatorul lucrărilor“.

Scoaterea picturilor murale s-a făcut printr-o tehnică delicată care a permis extragerea peliculei de culoare, împreună cu suportul, fără a afecta aspectul mural. Lucrul s-a desfăşurat în condiţii ultimative, deoarece în luna septembrie începea demolarea, care de altfel a început înainte de termenul negociat, şubrezind mult biserica şi făcând tot mai dificilă munca echipei de salvatori.

„În momentul extragerii exista durerea că produci lucrul acesta, totuşi ai satisfacţia că ai reuşit să scoţi din context frescele acelea şi că ele vor sta la adăpost în clipa în care piatra demolatoare se va abate asupra zidurilor. Aşadar, a fost o muncă cu stare ambiguă. În parte, am reuşit. Către sfârşit, au lucrat echipe mari de studenţi. Alegerea nu a fost foarte riguroasă, pentru că alegeam în funcţie de confortul şi de siguranţa extragerii. Era cu noi un iconograf - Alexandru Efremov, regretatul istoric de artă, care şi-a aruncat privirea şi s-a decis la un moment dat să extragem o scenă sau alta, dar nu aş zice că a fost foarte riguros totul“, explică responsabilul Secţiei de conservare-restaurare a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti.

Au fost salvate circa 80 de fragmente, aproximativ 120 mp dintr-un ansamblu care avea în total aproximativ 2.000 mp. Din pronaos, a fost extras un pandantiv, Imnul Acatist, o parte din tabloul votiv şi din glafuri, din ferestre, s-au putut salva câteva reprezentări. Restul, imensitatea sinaxarului a dispărut complet. Din naos s-au extras iarăşi câteva scene - sfinţi militari, imaginea Ierusalimului, cunoscută sub denumirea „Oraşul sfânt Ierusalim“. Din bolţi, din calote nu a mai fost timp să se recupereze nimic pentru posteritate. Din altar s-au păstrat până astăzi câteva reprezentări iconografice.

Odată extrase, fragmentele trebuiau să-şi găsească adăpost. Aici intervine al doilea episod dramatic, cel al periplului frescelor de la Văcăreşti, care au fost mutate în diferite locuri: de la Casa Melik, la Muzeul Tăranului Român, apoi au stat o vreme la actuala Şcoală româno-americană de comerţ. În prezent, şi-au găsit adăpost la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Restaurarea frescelor stagnează din lipsa banilor

„După Revoluţie, a început un proces lung de restaurare a frescelor de la Văcăreşti care, cu sincope, din cauza lipsei de finanţare, a durat mai bine de 10 ani. Actualmente, suntem în faţa celor mai mari fragmente, cele cu dificultăţile tehnice cele mai mari şi lipsiţi de orice finanţare. Grupul care a lucrat s-a dizolvat între timp. Într-un fel sunt ultimele fragmente, cele mai mari, în aşteptare, pentru ca lucrarea să poată fi desăvârşită“, lămureşte prof. Mohanu.

Din totalul lucrărilor, circa 80% au fost restaurate şi sunt expuse publicului larg în fosta pivniţă domnească a Palatului Mogoşoaia şi în Sala „Văcăreşti“ de la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR).

Cât priveşte identitatea meşterului care a zugrăvit aceste opere de artă, icoane ale spiritualităţii româneşti, rămâne necunoscută, după cum atestă prof. univ. dr. Dan Mohanu: „Nu se cunoaşte autorul lucrărilor. Spre deosebire de Mănăstirea Hurezi, aici nu am reuşit să găsim nici o inscripţie, fapt explicabil în parte, deoarece ansamblul fusese repictat în sec. al XIX-lea. Este posibil să se fi acoperit inscripţii care ne-ar fi lămurit. Sigur este însă că erau cei şcoliţi în ambianţa brâncovenească, deoarece suntem la începutul secolului al XVIII-lea. Este limpede pecetea şcolii hurezene, a şcolii brâncoveneşti, deci nu e nici o îndoială că au existat meşteri de acest fel, păcat că nu am putut cerceta în întregime ceea ce era acolo.“

„Ideea reconstrucţiei Văcăreştiului este şi astăzi vie“

Euforia recuperatorie a primilor ani după căderea regimului ceauşist a generat propunerea, atât de discutată, a reconstituirii vastei mănăstiri a Mavrocordaţilor. „Ideea reconstrucţiei Văcăreştiului este şi astăzi vie“, admite prof. Mohanu, „numai că a apărut între timp o contrapondere, această construcţie, secularizată de fapt, care zice că va adăposti rămăşiţele Văcăreştilor, dar care este în afara bisericii propriu-zise. E o construcţie care are mai degrabă o factură muzeală decât una spirituală, amplasată în arealul Mogoşoaiei, unde vor fi duse o parte dintre fragmentele de frescă“.

Dincolo de fluctuaţiile uitărilor sau revenirilor în actualitate a Mănăstirii Văcăreşti, picturile murale care au înveşmântat-o reprezintă cel mai important ansamblu iconografic din perioada post-brâncovenească, pentru că a fost cel mai amplu, dar a avut şi o iconografie deosebită, cu scene unice în felul lor, cum ar fi reprezentarea Ierusalimului - imagine expusă la MNAR - şi Apocalipsa lui Ioan, din pridvor, din care nu s-a mai putut salva nimic.