Geniul epistolar al lui I.L. Caragiale

Aflându-ne încă în anul cultural dedicat lui Caragiale, criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu a avut buna idee de-a întocmi o antologie cu cele mai frumoase scrisori trimise de dramaturg prietenilor săi. În felul acesta putem cunoaşte geniul epistolar al maestrului care dovedea chiar şi în răvaşe ocazionale o vervă de invidiat. De asemenea, frumuseţea stilului îl situează la antipodul situaţiei din prezent, când enunţuri agramate e-mailate pur şi simplu fac de râs limba română.

Antologia de faţă ne prezintă atât un Caragiale cu umor, cât şi unul grav. Scrisorile nu sunt deloc convenţionale şi pun în evidenţă un registru stilistic foarte complex. Tot în această toamnă şi tot la Humanitas, Dan C. Mihăilescu a reeditat o antologie mai veche din opera lui Caragiale, "Despre lume, artă şi neamul românesc", în care clasicul ni se dezvăluie în ipostaze cu totul neaşteptate. Cel care a fost mereu acuzat de lipsă de patriotism şi de persiflare a valorilor naţionale se dovedeşte în scrierile lui de o responsabilitate strivitoare, în profund contrast cu superficialitatea care domnea în ţărişoara noastră dragă.

Majoritatea scrisorilor lui Caragiale sunt trimise prietenilor din ţară în perioada când el, dezgustat de ce vedea că se întâmplă în Regat, alesese exilul. Se ştie, Caragiale a vrut iniţial să se stabilească la Cluj sau în alt oraş din Transilvania care făcea pe atunci parte din Imperiul Austriac, dar până la urmă a ales Germania şi Berlinul. Aici a început să i se facă dor de România, ceea ce însă nu i-a ştirbit simţul critic. Există în tot ce scrie Caragiale un echilbru fin între imboldurile patetice şi atitudinea lucidă. Un spirit care nu s-a putut îmbăta cu apă rece, dar care avea nostalgii de o tristeţe fără leac. Cele mai frumoase pagini sunt cele trimise amicului Alceu, şi nu Alecu, Urechia. Aici scrie aşa cum avea să facă mai târziu Cioran. "În Ardeal ajung picioarele încălţate ale corpului european, la Bucureşti şi Ploieşti etc. stă, plin de paraziţi, sângerat de scărpinitură, dar frizat à la parisienne, corpul trupului bulgaro-ţigănesc, cea mai infectă şi dezgustătoare parte a acestui bastard şi ignobil tip oriental. Şi sunt convins că ai iubi şi tu, cu atât mai mult Germania, fruntea corpului care a ajuns cu fruntea până-n Carpaţi şi, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece încă de mult măcar până-n Balcani..." Desigur, fără comentarii. Simţim aici furia sfântă eminesciană care înfiera toate lepădăturile, secăturile şi corciturile care parazitau o idealizată Românie medievală. Caragiale nu este însă deloc blând cu nemţii cărora pe alocuri le face portrete vitriolante. Critică berea lor mereu caldă, critică exact ceea ce mai sus lăudase. Iată, aşadar, exemplul de scriitor care nu se lasă sedus ori fanatizat şi se trezeşte de fiecare dată când noi îl credem bine adormit. Iată ce spune Dan C. Mihăilescu: "Nimic nu e monocrom în psihologia lui Caragiale, euforia e dublată de disforie, ironia corozivă, apetitul pentru şarje casante şi rictusul sarcastic se mulează adesea pe efluvii lirice şi explozii de sentimentalism..." Nimic mai adevărat. Caragiale era un om al contrastelor şi a făcut din ele o estetică magistrală. Aceia care l-au văzut unidimensional au greşit amarnic şi, din păcate, mai există şi acum destui profesoraşi care le predau elevilor lor lecţii stupide despre Caragiale, simplu autor de comedii în care critica moravurile timpului său. Pentru a ne desprinde de asemenea clişee păguboase avem nevoie de o bună cunoaştere a operei celui pe care-l păstrăm în Panteonul naţional. Caragiale merită în continuare să fie recitit.