Geopolitica terorii

De la Constanţa ne vine o carte remarcabilă, „Geopolitica terorii. Cortina de Fier, blestem şi destin“, scrisă de doi oameni care au făcut din slujirea adevărului scopul lor suprem în viaţă. Este vorba de gazetarul Alexandru Mihalcea şi de documentaristul Marian Moise. Tumultul celui dintâi şi meticulozitatea celui de-al doilea au făcut casă bună împreună şi au produs o lucrare despre istoria recentă a continentului nostru, în care România, prin dramele care au zguduit-o, ocupă un loc central. Este o carte de aproape o mie de pagini în care sunt povestite şi dezbătute episoadele cele mai sumbre ale secolului trecut. Majoritatea capitolelor au apărut de-a lungul vremii în cotidianul „România liberă“, în paginile suplimentului acestuia, „Aldine“. Poate articolul cel mai interesant este acela în care este prezentată cronica ridicării statuii lui Stalin din faţa parcului Herăstrău. Statuia a fost înălţată în 1950 şi... dărâmată în 1956. Autor, sculptorul Dumitru Demu, ultimul înscris pe listă, dar al cărui proiect s-a dovedit a fi câştigător. De ce? Fiindcă a reprezentat ceea ce altora nici nu le-a dat prin minte. L-a făcut pe Stalin să surâdă. A cioplit şi şlefuit surâsul lui Stalin, prin care „călăuzitorul popoarelor“ exprima tot dispreţul său faţă de o lume pe care o asuprea.

O atenţie specială este acordată Basarabiei, provincie pur românească, oropsită de-a lungul istoriei atât de ruşi, cât şi de românii de dincoace de Prut care şi-au tratat cu indiferenţă conaţionalii. Secolul XX a fost un veac al genocidurilor. Au fost exterminaţi în primul rând armenii, au urmat evreii în cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi după aceea, de Stalin însuşi, au fost însă cei mai mulţi creştini care prin ataşamentul lor faţă de tradiţie au reprezentat cel mai mare pericol în ochii autorităţilor comuniste.

Din acest punct de vedere cartea nu suferă lacune, punând în evidenţă atrocităţi, abuzuri, nedreptăţi. România, după URSS, este cea mai semnificativă victimă. Aici experimentul de-a fi creat un „om nou“ a fost condus până la ultimele consecinţe. „Omul nou“ sau unidimensional este peste tot în lume, dar ceea ce în alte părţi este rezultatul consumului în deficitul creaţiei, la noi, reprezintă o distrugere programată de un regim politic. În vremuri ca acestea pe care le străbatem, de nepăsare, mizerie şi pseudohedonism, o carte ca aceasta de faţă ne scoate din somnolenţă şi ne îndreaptă spinarea.