Grigorescu şi Andreescu

Anul acesta s-au împlinit 175 de ani de la naşterea lui Nicolae Grigorescu, dar semnalările cuvenite nu prea s-au văzut. Prea suntem atraşi de frisoanele picturii actuale pentru a mai da atenţie maeştrilor de altădată. Nicolae Grigorescu este însă artistul care a pus bazele picturii naţionale moderne, fără de care orice apel spre arta românească ar fi de neînţeles.

 

Cu toate acestea, personalitatea lui nu poate întregi destinul picturii noastre. Născut în 1838, într-un sat din judeţul Dîmboviţa, decedat în 1907 la Câmpina unde se află şi casa memorială, Nicolae Grigorescu şi-a făcut studiile la Paris, unde a deprins meşteşugul artei impresioniste. „Barbizonist”, s-a întors în ţară cu o lecţie solidă despre arta plastică. El a văzut în impresionism rafinament şi naturaleţe. Grigorescu nu a fost niciodată un artist al exceselor şi tot ceea ce a realizat el pe pânză reprezintă o smerită atitudine în faţa naturii copleşitoare. Se poate spune despre el că nu a avut tentaţii demiurgice şi s-a lăsat, precum Alecsandri în literatură, să curgă domol în direcţia picturii care nu sfidează. Nicolae Grigorescu intră în alfabetul nostru de zi cu zi şi probabil sunt puţini români care să nu fi auzit de el. „Carul cu boi”, tabloul  său emblematic, tronează prin reproduceri mai mult sau mai puţin stângace în locuinţele noastre. Unii au preferat „Atacul de la Smârdan” sau „Țărăncuţa din Muscel”. Artistul a fost tot timpul pe gustul oamenilor care, fără un nivel ridicat de instrucţie, se raportau la lucrările lui ca la nişte repere de neclintit. Și totuşi, doar cu el nu am fi avansat mult. 

 

La cealaltă extremă se situează perechea sa prin care cercul picturii naţionale este împlinit. Îl avem în vedere pe Ion Andreescu, pictorul care a trăit doar 32 de ani, dar care a lăsat în urma sa o operă teribilă, anticipând aproape dostoievskian destinul viitor al artei plastice româneşti. Despre el Pavel Șuşară a spus că este un artist abisal, calificativ care nu mai are nevoie de nici o adăugire. Dar îndrăgostiţi de abis, nu trebuie să neglijăm suprafaţa. 

 

Relaţia Grigorescu-Andreescu este de fapt aceea dintre suprafaţă şi abis. Sau dintre pitoresc şi melancolie, ca să mergem pe linia sugerată acum mai bine de trei decenii de Andrei Pleşu în cartea cu acelaşi titlu. Cine a privit îndelung „Pădurea cu fagi” andreesciană rămâne marcat pe viaţă. Este acolo ceva care nu poate fi rezumat în cuvinte. Dacă despre carul cu boi avem impresia unei Românii blajine şi bucolice, pădurea cu fagi aduce frisonul unor depărtări şi profunzimi neexplorate. De altminteri,  chiar şi scurta lui viaţă a părut ca un fel de interdicţie pentru a fi oprit din ceea ce a avea de exprimat. Tuberculoza l-a omorât, dar ceea ce era în sufletul lui reprezenta un fel de vulcan ale cărui erupţii tulburau viaţa tihnită a târguşoarelor româneşti.  Ion Andreescu a profetizat arta care avea să urmeze cu excese şi distorsiuni, cu spasme şi ţipete, cu viziuni abstracte şi cosmosuri dezintegrate. El nu era un apolinic, ci un dionisiac. Dar vuietul nu se face auzit în pictura sa. Este vorba mai degrabă de ceva mocnit, ca fârăme de jar care palpită sub un frunziş abundent. La prima vedere nu pare foarte diferit de Grigorescu. În realitate sunt două tendinţe divergente şi antinomice. Dar numai aşa puteam să avem o sferă deplin conturată şi închegată în a cărei compoziţie germinează viitoarele manifestări plastice. Ressu şi Luchian până la Țuculescu şi Câlţia sunt de neînţeles fără „temelia” celor doi care cu un veac înainte au frământat aluatul picturii naţionale. (Dan Stanca)