În templul artei, zeiţă e indiferenţa

Pe strada Vasile Alecsandri nr. 16, nu departe de Spitalul de copii "Grigore Alexandrescu", se află o casă-muzeu ce adăposteşte opera a generaţii de artişti ai familiei Storck. O casă care, de departe, îţi copleşeşte privirea, impunătoare, de un roşu pompeian, dar care, de aproape, lasă să se vadă trecerea timpului şi nepăsarea autorităţilor.

De departe, pare un castel de poveşti. De aproape, te îngrozeşti. Căci, deşi ar trebui să fie o oază de linişte şi de desfătare, nu te poţi bucura de operele ce dovedesc măiestria unei familii de artişti. Muzeografa te face să te simţi pe tot parcursul vizitei un infractor, te supraveghează tăcută şi răspunzând monosilabic puţinelor întrebări pe care i le adresezi - de fapt, nici nu-ţi vine să o întrebi ceva, atitudinea ei fiind defensivă din start. Ai senzaţia că eşti nedorit în acel loc şi nu mai ai decât un gând, în ciuda frumosului material: să pleci cât mai repede de acolo. Fiindcă nu ai cum să faci abstracţie de prezenţa ei şi să te bucuri de ceea ce vezi. Construită între anii 1911 şi 1913, operă a arhitectului Alexandru Clavel, casa Storck avea aceeaşi destinaţie ca şi în prezent - uşi deschise spre artă - , numai că gazdele de atunci ştiau cum să-şi primească oaspeţii şi să-i determine să revină. Nici nu e nevoie decât de amabilitate din partea muzeografei ca să revii în muzeul ce fiinţează din 1951, prin donaţia Ceciliei Cuţescu Storck. Sau de un pic de discreţie. Frederic şi Cecilia Cuţescu Storck şi-au dorit o casă de arhitectură germanică şi au avut-o. Sculptorul a conceput elementele decorative de pe faţadă, cu basoreliefuri. Atelierele de lucru ale celor doi artişti au fost gândite separat de restul spaţiului de locuit, astfel încât vizitatorul să aibă impresia că a intrat într-un templu.

150 de ani de istorie

Frederic era al doilea fiu al lui Karl Storck, venit în România la jumătatea secolului al XIX-lea, primul profesor de sculptură al Şcolii de Belle Arte înfiinţate de Theodor Aman. Carol, primul fiu, a moştenit şi el talentul tatălui. Frederic şi soţia lui, Cecilia, l-au urmat şi la catedră, Cecilia Cuţescu-Storck fiind prima femeie profesor universitar din România, predând şi la Facultatea de Belle Arte din Paris. Cele două fiice ale lor şi urmaşii acestora au împărtăşit şi ei cariera artistică, astfel că arta acestei familii e cuprinsă în 150 de ani de istorie.

Karl Storck a dăruit Bucureştiului primul basorelief din România secolului al XIX-lea cu tematică mitologică - pe frontonul central al Palatului Universităţii, cioplit în piatră de Rusciuc, adusă din Bulgaria. Basorelieful o reprezenta pe Minerva încununând artele şi ştiinţele. În timpul raidului aerian din 1944, Universitatea a fost bombardată şi fragmente recuperate din fronton se află expuse de-a lungul zidului, cândva roşu pompeian al casei Storck. Un zid scorojit, ca şi tencuiala casei, de altfel, ca şi picturile murale din interior şi unele tablouri ale Ceciliei Cuţescu-Storck. Singurul loc ce respiră a nou este la capătul casei, pe unde treci ca să ajungi în curtea interioară: un dublu garaj, modern, cu uşi metalice, şi te întrebi cui o fi aparţinând, ca şi maşina parcată în faţa lui, pe covorul de iarbă. Mai potrivite sunt, pe covorul de iarbă, la intrare, cele două "măşti hilare", din piatră, create tot de Karl Storck în 1852, pentru frontonul Teatrului Naţional, distrus şi el în timpul bombardamentului. Un suflu al bombardamentului pare să fi trecut şi peste clădirea din strada Vasile Alecsandri, dacă o priveşti de aproape. În ciuda măreţiei exterioare şi interioare.

Un templu al artei

Căci atelierele celor doi artişti dau într-adevăr senzaţia de templu. Sculpturile lui Frederic, frescele şi tablourile Ceciliei formează un univers armonios şi poţi bănui armonia celor două suflete. Frescele Ceciliei îţi prezintă o lume exotică şi te surprinde faptul că reprezentările sunt numai ale unor femei. "Să nu uităm că a fost o feministă", spune muzeografa cu subînţeles. Aha, pari a te dumiri, deşi nu prea. În camera ce pare a fi proaspăt zugrăvită - "A fost o inundaţie şi vreo două luni muzeul a fost închis", te lămureşte gazda - , cu pereţii de-un galben pal ("Nu s-a făcut nici o modificare", completează muzeografa, deşi tu vezi că aceiaşi pereţi sunt tapetaţi în fotografia din pliantul vechi, de un leu, pe care-l cumperi, pliant în care găseşti virgula între subiect şi predicat), tablourile ne prezintă o "Femeie cu portocale", "Femeie cu basma albă". "Vizionara", "Salomeea" te privesc cu ochi un pic alungiţi, întunecaţi, plini de forţă. În mijlocul încăperii, cuplul statuar din marmură albă - "Iubire" - e prins într-un sărut etern. Iar din colţuri, luminate prin ferestrele cu vitralii de soarele lui aprilie, capetele din bronz zâmbesc chipurilor prinse în tablouri. Camera vecină este dedicată peisajelor de la Balcic, unde cuplul avea o casă, la acea vreme Balcicul aparţinând României. "Vila de la Balcic", "Bărci şi măgari în port la Balcic" ne introduc în atmosfera liniştită a orăşelului. "Gigantul" din bronz, copie în miniatură a "Gigantului" din Parcul Carol, priveşte, parcă trist, spre pata de igrasie de pe perete, un tablou al indiferenţei vremurilor. O altă pată de igrasie e privită cu "Seninătate" dintr-o ramă rotundă, iar capetele gemene, în bronz şi marmură albă, privesc spre ieşire, ca şi cum ar dori să dispară din acest lăcaş. Pictura murală de pe fundalul atelierului este ca un imn adus feminităţii, frumosului - un bărbat îngenunchează în faţa unui grup de femei. Vei fi surprins să găseşti aici o fântână, în mijlocul peretelui. În 1918 aici în casa "Storck" a fost înfiinţată oranizaţia din Muntenia a "Societăţii pentru emanciparea politică şi civilă a femeii în România", de unde şi reprezentările picturale şi sculpturale care abordează spiritul feminin.

Următoarea încăpere te primeşte cu lucrări în peniţă şi tuş - peisaje din Portugalia, Spania, Franţa şi cu sculpturile lui Frederic Storck. "Moş Florea cu pălărie" îţi atrage atenţia, o mică sculptură în bronz, ale cărei trăsături sunt fin redate. Ridurile lui Moş Florea te privesc de sub pălărie şi ceva mai departe "Clovnul" îţi transmite tristeţea şi deşertăciunea vieţii prin rictusul din colţul gurii. Preferi aceste mici statuete discrete marilor statui ale "Domniţei Bălaşa", "Protopopului Tudor Econom", care par să te intimideze prin grandoarea lor. Tot aşa, preferi să te uiţi la bustul lui "Eminescu", singurul din încăpere din marmură albă, la busturile lui "C.A. Rosetti", "Schiller", "Goethe". N-ai cum să ignori macheta Bisericii episcopale din Curtea de Argeş.

De stat ai mai sta, admirând operele familiei Storck, însă nu te simţi deloc în largul tău. Privirea muzeografei parcă te arde şi o întrebi, timid, dacă poţi vizita şi curtea interioară. Răspunsul e afirmativ, şi în timp ce parcurgi cei câţiva metri, te întrebi de ce oare această femeie ce păşeşte pe lângă tine nu simte nevoia să împărtăşească şi vizitatorilor ceea ce ştie. Nu-i de mirare că abia ce mai trece câte-un student de la Arte pe aici... La aşa primire nu-ţi vine nici să revii, nici să recomanzi locul. În tăcere priveşti curtea - primenită de primăvară -, fântâna arteziană ce nu funcţionează, normal, cele câteva statuete fără cap, fără mâini, situate de jur împrejur. Care nici nu sunt ale vreunui membru al familiei Storck (deşi una dintre statuete figurează în pliant), ci aduse de la fostul muzeu Kalinderu. Cuprinzi clădirea într-o ultimă privire şi te îndrepţi spre ieşire, flancat de tăcerea încrâncenată a gazdei care parcă abia aşteaptă să te vadă plecat. Pe câtă iubire e înăuntru, ca artă, pe atâta indiferenţă e afară!

Coordonate muzeu

Acces: tramvaiul 34 (bd. Iancu de Hunedoara), autobuz 300 (bd. Lascăr Catargiu), staţie metrou Piaţa Victoriei. Reper: Spitalul de copii "Grigore Alexandrescu". Program: miercuri-duminică: 09:00-17:00. Preţ bilet: 5 lei; elevi, studenţi, pensionari: 2 lei.

@ Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la e-mail: raluca.brodner@ziarullumina.ro