Întoarcerea la Constantin Ţoiu

Constantin Ţoiu a fost un prozator extrem de valoros, dar care nu a primit toate onorurile cuvenite. A trecut dincolo acum un an şi prea puţini l-au însoţit pe ultimul drum. Făcea parte din generaţia lui Marin Preda şi Petru Dumitriu, dar nici pe departe nu a fost ridicat la înălţimea soclurilor pe care se află cei doi amintiţi. De ce aceasta? În iulie, anul acesta, ar fi împlinit 90 de ani. Nu a atins vârsta patriarhilor, dar în felul său a fost un patriarh al romanului românesc de după război.

Numele lui este legat de romanul care la începutul anilor ’70 a făcut vâlvă, „Galeria cu viţă sălbatică“. A fost un roman  foarte citit la vremea lui, reeditat, care şi acum, în haosul literelor noastre, trezeşte repede interesul. Ca şi romanele lui Marin Preda, proza lui Constantin Ţoiu nu se alterează odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă. Valoarea sporeşte fiindcă este vorba de aur adevărat şi nu de metal calp. Dar eu nu m-am simţit atât de apropiat de această carte pe cât am fost de o alta care a apărut chiar la sfârşitul anilor ’80 şi reprezenta un act de curaj din partea autorului ei, „Căderea în lume“. Din păcate, la vremea aceea nu a fost mult apreciată probabil din motivul că a fi atras atenţia asupra ei ar fi creat probleme tuturor. Şi autorului, şi editorului, şi criticului îndrăzneţ. Iar după ’89, deşi reeditată, zarva era mult prea mare pentru a fi luată în seamă aşa cum ar fi meritat. În romanul acela este vorba de un act maxim de penitenţă. Personajul care-şi asumă o asemenea atitudine străbate ţara de la un capăt la altul pe jos. Se hrăneşte doar cu poame şi cu ce mai primeşte de la oameni. Este un personaj care poartă aura sfinţeniei şi cu fiecare kilometru parcurs şi-o face tot mai radiantă. Cine este acest personaj misterios? Constantin Ţoiu a avut curajul să prezinte fenomenul legionar şi altfel decât dicta propaganda oficială.

Apoi, meritul lui este acela de-a nu fi vorbit despre „obsedantul deceniu“ în termenii îngăduiţi de partid. Şi în „Galeria cu viţă sălbatică“ felul cum îl descrie pe acel evreu anticar îl anticipează mai degrabă pe Umberto Eco şi nu are nici o legătură cu literatura... depoziţiilor comandate. Ce distanţă între el şi ce a făcut bunăoară Titus Popovici în „Puterea şi adevărul“ sau Dumitru Popescu în „Pumnul şi palma“! O distanţă ca de la cer la pământ! De aceea, cred, Constantin Ţoiu nu a primit toate onorurile. Nu a fost niciodată în „trend“, a navigat alături în lumea sa, a personajelor creionate fin, fără apăsări inutile. Literatura sa a exprimat mereu o anumită discreţie care l-a însoţit şi în viaţă, privindu-i de la distanţă pe seniorii ghiftuiţi. Şi privirea noastră vine spre el cu un fel de pudoare încercând să-i restituie ceea ce, prin jocul sorţii, i-a fost luat. Până la urmă este o problemă de destin dacă în cursul vieţii ai sau nu vizibilitate. Fiecare autor este de fapt tributar umbrei sale.