La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
22 Noi, 2024
Ion Ţuculescu şi culoarea izbăvitoare
S-au împlinit 50 de ani de la plecarea lui Ion Ţuculescu, unul dintre cei mai importanţi artişti plastici ai neamului nostru. Destinul său a fost crunt, răpindu-l din viaţă la 52 de ani. Ar mai fi avut multe lucruri de spus şi de pictat. Arta sa a şocat postum şi a dovedit că avem de-a face cu un spirit fără egal. Cromatica de o forţă neobişnuită îl situează în domeniul marii arte, acolo unde se află poate Van Gogh. Comparaţia nu este hazardată. Expresionismul lui Ţuculescu îl apropie de genialul pictor al Occidentului.
Ion Ţuculescu s-a născut în 1910 la Craiova şi a moştenit spiritul aristocratic al boierilor olteni. Aristocraţia însă nu este aroganţă aşa cum îşi închipuie mulţi, ci smerenie. Ion Ţuculescu a fost un om de o maximă modestie şi de un desăvârşit bun-simţ. A studiat biologia şi medicina, pătrunzând astfel în tainele materiei vii, văzând acolo ce înseamnă suferinţă şi înălţare. A pictat pentru că, după experienţa de medic, a avut nevoie, ca alţi mari artişti care la origine tot medici au fost, să se ridice pe o treaptă superioară, acolo unde culorile izbăvesc. Ion Ţuculescu este sublimul terapeut prin artă şi doar cel care nu a avut în faţa ochilor săi măcar pentru o fracţiune un crâmpei din „incendiul“ tablourilor sale nu înţelege sensul cuvintelor mele.
Despre artist se spune că este maestrul ochilor. Da, adevărat, dar Ion Ţuculescu nu se reduce numai la aşa ceva. Ochii săi, ca ai unei cozi de păun, au devenit valută forte, dar fineţea ţuculesciană este de găsit într-o fantastică aglomerare cromatică. Ai impresia în faţa tablourilor sale că asişti la o frământare primordială a materiei în care tot ce este viu şi intens dobândeşte într-o clipă de graţie un contur neverosimil. Precum Van Gogh, care mai mult colora decât desena, el se comportă la fel. Un tablou purtând semnătura Ion Ţuculescu nu poate fi văzut în sens obişnuit, adică urmând linia unor forme bine închegate, ci absorbit prin simţuri până la pierderea de sine. Nu poţi să spui despre Ion Ţuculescu că pictează după o anume tematică. În cazul lui culorile se contopesc şi creează o pastă a începuturilor din care cosmosul ţâşneşte cu graţie şi cu furie.
România, aşa cum este cu netrebnicia ei, conform vorbei lui Noica, se bizuie totuşi pe stâlpi adevăraţi care-i susţin greutatea. Ion Ţuculescu prin arta sa este o asemenea coloană. A trăit puţin, dar a condensat în tot ce a făcut un destin exemplar. Din acest punct de vedere jertfa sa este fără cusur. Nu după evenimente ne socotim viaţa, ci după puţinul calitativ care ne răsplăteşte şi-i răscumpără pe cei de aceeaşi făptură cu noi. Pictura lui Ion Ţuculescu, aşezată în rangul expresionist, trece dincolo de această încadrare şi debordează într-un spaţiu al regăsirii identitare. Prin arta sa ne regăsim noi pe noi înşine aşa cum ne regăsim în cărţi importante, în sunete celeste, în gesturi care poartă benedicţiunea. Ochii săi care nu se închid sunt ca nişte ferestre în materia densă. Izbăvirea de aici pleacă. Culoarea care-şi descoperă transcendenţa.
