„Istoria literaturii dacoromane“ - sinteză şi monumentalitate

Dificultăţile unei a­se­­menea între­prin­­­­­deri sunt uri­a­­şe. Chiar defini­rea conceptului de „literatură da­­coromană“ a fost dificilă. Re­luând un concept utilizat şi de Sex­til Puşcariu, Ioan G. Coman a discutat despre „scriitorii bise­ri­ceşti din epoca străromână“.  Oc­tavian Lazăr Cosma a discutat despre autorii care au reali­zat „muzica protoromână“. Mi­tro­politul dr. Nestor Vornicescu a vorbit despre unele „scrieri patristice la Dunărea de Jos în vremea Sfinţilor Părinţi“. Părintele acad. prof. univ. Mircea Pă­cu­ra­riu a studiat „creştinismul daco­roman“. Învăţaţi precum Adrian I. Rădulescu, Ion Ro­ta­ru, Gh. I. Şerban, Dan Horia Ma­zilu, Jac­ques Zeiller, Henri Irénée Ma­rrou, Emilian Po­pes­cu, A.E. Burn, Gabriel Ţepelea şi alţii au u­tilizat diverse alte exprimări pentru a numi aceeaşi perioadă, cu­prinsă între secolele I-VI ale e­rei creştine.

Mihail Diaconescu utilizează în mod consecvent expresia „lite­ratură dacoromană“. Ea are avantajul de a indica vechimea, fon­dul etnic, contextul socio-is­to­ric şi socio-politic, precum şi cli­matul cultural în care au apă­rut şi s-au impus operele pe care le discută.

Autorii acestei perioade, unii dintre ei scriitori de valoare universală, sunt Aethicus His­tri­cus, Sfântul Ierarh Theotim I Fi­lo­­soful, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Niceta de Re­me­si­­ana, Sfântul Ioan Cassian, Sfân­­tul Dionisie Smeritul şi A-re­opagitul (Dionysius Exi­guus), Leontius Byzantinus, La­u­ren­ti­us Mellifluus de Novae, Sfântul Martinus de Bracara, Au­xentius (Mercurinus) de Du­ros­torum, Ioan Maxentius şi alţii.

 Prin monumentala „Istoria literaturii dacoromane“ domnul Mihail Diaconescu demontează şi spulberă definitiv vechea te­o­rie a mileniului întunecat din is­to­ria noastră, evidenţiind siste­ma­­­tic, pe baza unei informaţii ex­­haustive, o viaţă socială, insti­tu­­ţională, bisericească, cultu­ra­lă şi spirituală complexă în spa­ţiul carpato-danubiano-pontic, un teritoriu luminos în Europa de la finele Antichităţii, în care tră­iesc mari ierarhi ai Bisericii, Părinţi prezenţi la Sfintele Si­noa­de Ecu­me­nice, personalităţi ale literaturii şi credinţei noastre creştine, şi se elaborează ope­re apte să contureze esenţa spi­ri­­tuală şi specificul unor secole viitoare.

Scriitorii dacoromani din pri­mele şase secole ale erei creştine sunt prezentaţi cronologic, ana­li­tic, comparativ, sistematic, în diversitatea unor importante pers­pective asupra existenţei, cre­aţiei  şi credinţei lor. Sunt su­bli­niate nucleele semnificante şi constantele spirituale ale unor cre­aţii literare, care au dus la chipul de azi al naţiunii române şi al culturii europene.

G. Călinescu încheia celebra sa „Istorie...“ cu capitolul sem­ni­fi­cativ intitulat „Specificul na­ţi­o­nal“. Şi Mihail Diaconescu vor­beş­te despre specificul spiritual al românilor, care se revelează în­că din primele noastre scrieri re­ligioase şi care a generat forţa noastră de supravieţuire şi de afirmare prin secole.

Mihail Diaconescu se înscrie strălucit în seria tipologică a per­­sonalităţilor enciclopedice ale culturii naţionale, de la Di­mi­­trie Cantemir la G. Căli­nes­cu. Găsim în opera sa vi­zi­une is­to­rică, fundamentare fi­lo­sofică, perspectivă sociolo­gi­că, sinteză teologică, o severă acri­bie documentară, vocaţie lite­ra­ră, pute­re de creaţie, o conştiinţă naţio­na­lă activă, totul la înăl­ţi­mea u­nor mari performanţe cre­a­­toare, în contextul acestui început al mileniului trei.

Monumentala lucrare „Is­to­ria literaturii dacoromane“ are 832 de pagini. În această lucrare numai capitolul iniţial, „Cro­no­lo­gie comentată“, se apropie de 200 de pagini. Capitolul final este o stră­­lucită demonstraţie de­­ cre­din­­ţă creştină, capacitate de sin­te­­ză, de patriotism şi devo­ta­ment total faţă de valorile care ne reprezintă în lume şi în istorie.

„Faptul, scrie Mihail Dia­co­nes­cu, că românii sunt în aceas­tă parte a Europei cel mai vechi popor creştin a contribuit în mod deosebit la configurarea spirit­u­a­­lităţii lor distincte, a specificului lor naţional. (...) Considerat în perspectivă etno-spirituală şi imagologică, acest fapt explică i­den­tificarea definitivă a celor care se simt români cu valorile Or­todoxiei. Şi tot din această per­spectivă, înţelegem de ce, pen­­tru mulţi oameni de cultură, ie­şirea unor români din cadrul Or­todoxiei echivalează cu în­ce­pu­tul deznaţionalizării lor. Afir­maţia că a fi român în­seam­nă a fi ortodox a devenit (...) o axiomă.“