Lucian Pintilie, un „monstru sacru“

Anul acesta, regizorul Lucian Pintilie împlineşte 80 de ani. Este o vârstă pe care nu se gândea s-o apuce având în vedere viaţa zbuciumată pe care a dus-o. Dar pe de altă parte opera sa merită o asemenea cinstire din partea destinului generos cu zilele sale. Lucian Pintilie a reprezentat un model pentru tinerii cineaşti şi tot ce a făcut el, criticat sau nu, se aşază în ochii noştri pe socluri indestructibile.

Îmi amintesc cu cât interes şi pasiune am urmărit la începutul anilor '90 filmul "Balanţa" cu Răzvan Vasilescu şi Maia Morgenstern în rolurile principale. Aceea a fost pelicula care a deschis câmp larg cinematografului românesc de după 1989. Se încheiase era filmelor convenţionale, clişeizate, a superproducţiilor de mucava, chiar şi a acelor pelicule în care cu voie de la partid se mai strecurau câteva şopârle. Începea o altă vârstă a cinematografului autohton şi era meritul lui Lucian Pintile să fie un asemenea deschizător de drumuri. Dar să nu uităm că, în urmă cu trei decenii, tot el era realizatorul celebrului "Reconstituirea" care stârnise indignarea organelor şi pentru care regizorul fusese muştruluit. "Reconstituirea" a fost de altminteri filmul de maximă libertate a începutului de domnie ceauşistă, în care toţi ne-am pus mari speranţe. Atunci l-am vâzut pe Emil Botta, poate într-unul din ultimele sale roluri, straniu, melancolic, suprem inadaptat într-o lume muncitorească. Era acelaşi Emil Botta din " Citadela sfărâmată" a lui Horia Lovinescu, cu diferenţa că în viziunea lui Pintilie personajul nu mai era satirizat, ci dimpotrivă înnobilat. Dacă a satirizat ceva vreodată Lucian Pintile acestea au fost creaturile noului ev. Spirit net antitotalitar, regizorului nu i-a fost frică să atace frontal teme care la vremea respectivă erau tabu. A riscat şi nu a pierdut. Ştia că are de partea sa geniul care e mai tare decât orice cenzură. Un mare demolator al cenzurii, acesta a fost şi este Lucian Pintile, care poartă în suflet un germene soljeniţian şi ştie să se lupte cu toate tiraniile. În plan cinematografic, indiscutabil, este corespondentul lui Paul Goma. Acum, după ofensiva puternică a tripletei Mungiu-Puiu-Nae Caranfil, l-am cam uitat, dar aceasta nu e vina lui, ci a noastră. Să ne aducem aminte de Pintilie şi din cea mai recentă peliculă a sa "Nichi Ardelean, colonel în rezervă", în care a încredinţat tandemului Victor Rebengiuc-Răzvan Vasilescu partituri dificile, rezolvate magistral de cei doi mari actori. Fibra corozivă îl caracterizează pe cineast în cea mai mare măsură şi graţie ei percepem realitatea în tuşe îngroşate, groteşti, exact la antipodul edulcorărilor de pe vremea dictaturii. Din acest punct de vedere realizarea cea mai şocantă este "De ce trag clopotele, Mitică" după Caragiale, în care totul se transformă într-o operă bufă, absolut bulversantă, vrednică de estetica expresionist barocă. Poate nici un alt regizor nu l-a exploatat pe Caragiale cu atâta cruzime, storcând fiecare nuanţă a textului clasic. Lucian Pintilie s-a ocupat şi de subiecte din imediata realitate în filme ca "Terminus Paradis" şi "Prea târziu". Aici a colaborat cu scriitori români contemporani, Răzvan Popescu, Radu Aldulescu, arătându-se interesat de tematica romanelor lor. Pe de altă parte s-a aplecat şi asupra universului din cărţile lui Petru Dumitriu, în pelicula "O vară de neuitat" cu Claudiu Bleonţ şi Kristin Scott Thomas. Critica aici militarismul, naţionalismul, tot ce reprezintă o autoritate care-i calcă în picioare pe cei singuri, izolaţi şi neapăraţi. Lucian Pintilie poate fi privit şi ca un susţinător al marginalilor, dar şi când aceştia se erijează în grupuri compacte militante ştie să-i pună la punct. Spirit liber, neconstrâns, căruia nu i-a plăcut să se lase înregimentat, el rămâne un model al lipsei de menajament în artă. Îi idolatrizăm acum pe tineri, dar uităm că Lucian Pintilie este un "monstru sacru", a cărui călcătură lasă urme adânci. (Dan Stanca)