Mihai Şora: „Vulcănescu l-a făcut pe Cioran să-l asculte o noapte întreagă!“

Moment emoţionant în seara de 19 ianuarie, la Clubul Ţăranului Român, unde, în faţa a peste 200 persoane, în mare majoritate tineri, a avut loc prima conferinţă a ciclului "Mircea Vulcănescu", susţinută de filosoful Mihai Şora şi Mărioara Vulcănescu, fiica renumitului intelectual.

Timp de aproape o oră şi jumătate, cei doi vorbitori au evocat imaginea marelui intelectual şi om de stat prin situaţii şi întâmplări concrete, mai mult sau mai puţin relatate de manualele de istorie, la care au participat de-a lungul timpului. Cu această ocazie, Mihai Şora a subliniat influenţa pe care Vulcănescu avea s-o exercite asupra contemporanilor, dar şi a sa personal: "L-am cunoscut nu atât ca profesor, pentru că el făcea seminarii la catedra de sociologie şi etică a profesorului Gusti, care nu era frecventat decât de cei care îşi aleseseră această specializare, ceea ce nu era cazul meu. Era cunoscut ca om public, ca unul din marii conferenţiari în domenii extraordinar de diverse, în care temeinicia şi amănunţimea cunoştinţelor lui erau fără egal. Era şi un om extraordinar, cald, disponibil pentru a sări în ajutorul celui care avea nevoie de aşa ceva. Era un orizont intelectual uluitor, cu o cursivitate a exprimării gândului, pentru care nu avea nici un fel de exemplu. Elocuţia lui Nae Ionescu era o elocuţie liniştită şi rară, în care cuvintele veneau gospodăreşte, unul după altul. Aici însă era o febrilitate extraordinară şi în acelaşi timp o extraordinar de rapidă organizare a discursului, în aşa fel încât nu erau nici un fel de umpluturi care să invoce cu disperare ideea".

Acesta şi-a amintit şi de un moment, despre care spune că l-a marcat profund, deoarece a fost în ipostaza de a asista la "tăcerea" lui Cioran în faţa elocinţei lui Vulcănescu, într-o seară, la o cafenea din Paris.

"Nu ştiu dacă cineva îşi poate închipui care a fost şi a rămas până la sfârşitul vieţii lui pofta de vorbire şi elocinţa lui Emil Cioran, dar mi-a fost dat într-o seară, la Paris, pe Boulevard Saint-Michel, la o cafenea deschisă toată noaptea, să stau la o masă împreună cu Mircea Vulcănescu, care tocmai venise într-o misiune economică, trecea prin Paris cu destinaţia spre Anglia. Şi am petrecut împreună, eu - un student tăcut şi timid, împreună cu el şi cu Emil Cioran, o noapte în jurul unei mese. Şi mi-a fost dat pentru întâia dată ca pe acest vorbitor impenitent care era Emil Cioran să-l văd rămânând numai ochi şi urechi la lucrurile pe care le-a putut depăna, de-a lungul unei nopţi întregi, Mircea Vulcănescu. Cine l-a cunoscut pe Cioran ştie că era un vorbitor intarisabil. Odată pornit, nu-l mai puteai opri. Să fie Cioran pe post de ascultător timp de o noapte întreagă era un miracol de la Dumnezeu. Acest miracol de la Dumnezeu l-a obţinut Mircea Vulcănescu", a povestit Şora.

"A murit ca puşcăriaş, alături de elita intelectuală"

Distinsul filosof a amintit şi despre moartea nedreaptă a lui Vulcănescu în închisoare: "A murit în plină putere. Cu vitalitatea pe care o avea, se puteau aştepta foarte multe lucruri de la el, dacă îşi putea duce viaţa până la sfârşit. A murit însă ca puşcăriaş, alături de elita intelectuală şi politică a României dintre cele două războaie."

Despre perioada în care Vulcănescu a fost închis a vorbit chiar fiica sa, Mărioara Vulcănescu. Aceasta a povestit supliciul la care tatăl sau a fost supus fără a fi vinovat, precum şi momentul procesului, unul cu sentinţă dinainte stabilită.

"Îmi aduc aminte că în timpul procesului, când şi-a susţinut cauza, completul de judecată era fascinat. Pe urmă însă a trebuit să le judece conform poruncilor primite. Însă lunga expunere a tatei, pe care n-au întrerupt-o decât la momentul prânzului, a durat patru ore. Era atât de amănunţit, încât ţi se părea că eşti la faţa locului şi că trăieşti lucrul acela. A spus toată strădania lui de a ajuta ţara într-un moment extrem de greu... apoi a fost transportat la Jilava. Stătea într-o cameră, în condiţii cumplite. Pereţii curgeau şi pe jos era umed. Unul din cei mai tineri nu a rezistat şi era să leşine, fiind şi bolnav de plămăni. Tata l-a luat asupra lui să se odihnească puţin, pentru că ei erau siliţi să umble, să nu stea pe jos. Tata s-a lungit ca acest tânăr să se poată odihni. Erau condiţii pe care nu ni le putem închipui. Dacă s-ar face filme, nu m-aş putea uita la ele, pentru că ar fi departe de a te face să trăieşti ce au trăit oamenii aceia. Din cauza aia el s-a îmbolnăvit de plămâni şi în anul următor, înainte de a-şi ispăşi pedeapsa de opt ani (după şase ani), s-a prăpădit din cauza condiţiilor de la Jilava", a rememorat cu tristeţe Mărioara Vulcănescu ultima perioadă de viaţă a tatălui său.

Cele 13 vagoane de aur trimise în ţară

Fiica lui Vulcănescu a mai amintit şi de momentul când tatăl său a ajuns să facă parte din guvernul condus de mareşalul Antonescu, unde deţinea funcţia de subsecretar de stat la Finanţe, dar şi episodul în care acesta a obţinut să fie trimise 13 vagoane de aur în ţară, ca răscumpărare a cheltuielilor de hrană şi de întreţinere a armatelor germane.

"Timp de patru ani a luat asupra lui tot greul. Tata ştia mai bine ca subaltern ceea ce ar fi trebuit să ştie superiorii lui. În consiliile de miniştri, la care Antonescu era destul de tăios, dacă tata voia să intervină cu un amănunt important, i se tăia vorba şi tatei îi dădeau lacrimi, pentru că nu putea să îşi susţină ideea. În cele din urmă însă, făcea tot posibilul să facă aşa cum ştia el că este bine. Cu ajutorul Băncii Naţionale a reuşit să obţină de la aliaţi răscumpărarea cheltuielilor de hrană şi de întreţinere a armatelor germane. Faptul că şi-a ispăşit ultimii ani în închisoare a fost pentru el poate un lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ar fi fost foarte nemulţumit că, în momentul în care ţara noastră suferea cumplit, el să o ducă bine. Avea un sentiment de român care îşi iubea glia", a încheiat Mărioara Vulcănescu.

"Timp de patru ani a luat asupra lui tot greul. Tata ştia mai bine ca subaltern ceea ce ar fi trebuit să ştie superiorii lui. În consiliile de miniştri, la care Antonescu era destul de tăios, dacă tata voia să intervină cu un amănunt important, i se tăia vorba şi tatei îi dădeau lacrimi, pentru că nu putea să îşi susţină ideea. În cele din urmă însă, făcea tot posibilul să facă aşa cum ştia el că este bine."