Mircea Ivănescu, o fotografie la despărţire

S-a născut la Bucureşti în 1931, dar a stat cea mai mare parte a vieţii la Sibiu, făcându-ne să credem că de acolo chiar provine. Avea nobleţea locului de baştină spiritual. Nu a făcut parte din grupul "cerchiştilor", bunăoară, dar avea toate însuşirile pentru a purta un asemenea înalt blazon.

Se poate spune că Mircea Ivănescu a fost unul din cei mai buni prieteni ai limbii române. Nimeni nu-şi iubeşte mai mult limba decât aceia care aduc în vestmintele ei opere mari ale culturii univerale. Aceasta a făcut şi Mircea Ivănescu. Ani şi ani, într-o perioadă când valoarea sa ca poet era departe de-a fi recunoscută, a tradus cele mai dificile opere şi cei mai dificili autori. A tradus Joyce şi a făcut din Leopold Bloom un fel de cetăţean român. A tradus Faulkner, şi-a pus mintea cu cele cinci volume ale "Omului fără însuşiri" al lui Musil, a găsit formule fericite pentru a-l transpune în limba noastră pe Franz Kafka. A adus Europa în România, în timp ce mulţi români, omfaloscopici, se considerau geniali, dar habar nu aveau ce se întâmplă pe alte meleaguri. Apropii efortul său de mare traducător de cel al Antoanetei Ralian, doamna Henry Miller pentru noi, care a transpus engleza americană a scriitorului, cu toate aromele ei uneori prea picante, într-o românească autentică, savurată de cititori din cele mai diferite categorii de vârstă. Mircea Ivănescu a trăit 80 de ani, şi aceasta ca un fel de contrapunctare faţă de fratele său mai mare cu zece ani, Emil Ivănescu, dar care a sfârşit tragic, în plină tinereţe. Destine antinomice, deşi valori apropiate. Nu ştiu ce ar fi făcut Emil Ivănescu dacă ar fi trăit mai mult. Volumul "Artistul şi moartea", apărut acum cinci ani la ICR, i-a pus deplin în evidenţă valoarea sa. Dar nu despre frate este vorba aici.

Mircea Ivănescu avea cultura, inteligenţa şi viziunea europeană asupra culturii şi civilizaţiei. Nu era un închistat şi, cum am spus, nu credea că românii sunt buricul pământului. Cred că îi şi detesta pe aceia care-şi umpleau capul cu asemenea fumuri. Pe de altă parte, nici nu făcea distincţia penibilă dintre culturile aşa-zis mici şi cele majore. O asemenea distincţie, în care, evident, noi, românii, suntem cei mici, nu exprimă, aşa cum ar părea la prima vedere, modestie, ci

exact invers, evidenţiază acelaşi complex, dar cu semn schimbat. Firile ulcerate şi complexate fac un titlu de glorie din a se considera mici şi exprimă acelaşi orgoliu nesănătos. Doar cei care pot dubla cu geniu o asemenea carenţă fac operă de valoare. Îmi vine în minte cazul lui Cioran, care a suferit de acest complex, dar a ştiut până la urmă cum să fructifice tara respectivă.

O lume integrală şi concretă

Ca poet, Mircea Ivănescu a intrat într-o altă tradiţie. Poezia sa nu are nimic din orgolioasa creaţie a "şaizeciştilor", deşi ca generaţie s-ar putea număra printre aceştia. Tocmai din acest motiv, nici nu a fost receptat aşa cum se cuvenea. Noua critică, obsedată de reevaluări şi noi ierarhizări, i-a făcut însă dreptate, aducându-l în prim plan alături de Leonid Dimov şi Gellu Naum - poate şi de Emil Brumaru - înlăturând astfel dictatura lui Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru. Acelaşi fenomen a avut loc în proză, unde locul "greilor" Preda, Breban et comp. a fost luat de "uşorii" M.H. Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu. Târgovişte, în viziunea aceloraşi critici, a devenit centrul prozei româneşti. Problema este fireşte discutabilă şi nu este locul aici pentru a o aprecia sau combate. În orice caz, printr-o coincidenţă stranie, tot în 2011, dar cu trei ani mai vârstnic, s-a stins şi Mircea Horia Simionescu. Mircea Ivănescu şi M.H.S. au trecut, banal spus, în lumea umbrelor după ce timp de decenii au ştiut să brodeze ţesături inteligente în literele noastre. Într-un fel, ei au fost nişte nocturni şi discreţi, faţă de cei prea vizibili, cu un contur apăsat. Poezia lui Mircea Ivănescu nu a căutat neapărat metaforism şi de aceea cred că izbânda ei pleacă tot din natura autorului de genial tălmăcitor. Cine a tradus şi s-a luptat cu apropierea limbilor, ca şi cum ar fi încercat să apropie doi munţi altfel de neclintit, în momentul în care face literatură originală vede sensul creaţiei diferit de un alt autor poate la fel de valoros, dar care, după o vorbă celebră, nu a ştiut decât să traducă din româneşte în româneşte. În poezia sa, Mircea Ivănescu a oferit o lume integrală şi concretă. Este o poezie, aş zice, pe orizontală, care în mod intenţionat a vrut să se ferească de salturi şi abisuri. Lumea vizibilă e într-o asemenea viziune mai importantă decât lumea invizibilă. Prin poezia lui, obiectele de fiecare zi pe care deseori le ignorăm şi nu le considerăm îndeajuns de "poetice" şi-au luat o formidabilă revanşă asupra celor care le-au neglijat. Poezia lui are astfel o calitate prozastică, graţie căreia diferenţele dintre genurile şi speciile literare nu mai sunt atât de flagrante. Este de aceea considerat un postmodernist avant la lettre, aceasta într-o vreme când sintagma respectivă, chiar şi printre universitari, era ca şi necunoscută.

Nominalizat la premiile "Prometheus" de anul acesta la categoria "Opera Omnia", nu va mai fi prezent la toamnă pentru a vedea decizia. Aşa a vrut Cel de Sus să nu primească un premiu ce-l merita cu prisosinţă după ce, cu vreo zece ani în urmă, primise Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu". Dar, cine ştie, l-o primi post-mortem. Ar fi un gest din partea juriului, iar ceilalţi nominalizaţi în viaţă nu ar avea, sper, nimic de obiectat.