Mircea Martin, „singura critică“

Mircea Martin este un caz singular al criticii noastre. Septuagenar - în primăvara viitoare va împlini 73 de ani -, nu a vrut niciodată să iasă în faţă într-un mod ostentativ. A refuzat statutul de vedetă şi a preferat ca din umbră să depene sensurile literaturii române. Poate a înţeles astfel mai mult decât alţii care, din 1990 încoace, nu ştiu ce să mai facă pentru a fi adulaţi.

Mi-aduc aminte că în urmă cu mulţi ani m-a examinat când am intrat la facultate. Biletul de examen era despre poezia lui Blaga, iar eu, ca un puber nestăvilit, voiam neapărat să-mi seduc profesorul. Domnul Martin era retras în sine şi nu dădea atenţie avântului meu. A reţinut ce merita şi mi-a făcut semn să ies din sală. Atitudinea lui m-a dezamăgit, dar mai târziu am înţeles că era vorba de bun-simţ şi reticenţă. Cu alte cuvinte, nu da nas puştilor care-şi închipuie că tot ce zboară se mănâncă; dacă-i temperezi, mai târziu îţi vor fi recunoscători. O asemenea atitudine pedagogică este tot ce poate fi mai indicat într-o lume necontrolată. Mircea Martin trăieşte intens tristeţea faţă de haosul contemporan care nu cruţă nici universitatea. Vede cum atâţia nechemaţi dau ghes şi vor să pună stăpânire pe un domeniu atât de delicat ca acela al literelor. Este agresat, dar ştie să se apere. La rândul lui se cenzurează şi nu vrea să scrie tot ce-i trece prin minte. Crede în ceea ce a numit "singura critică", o critică a echilibrului axiologic, a rafinamentului interpretativ, a discreţiei evaluative. Mircea Martin nu a făcut neapărat critică de întâmpinare, temându-se de judecăţi pripite. Nici un autor nu dă adevărata sa măsură de la prima carte. Nici o carte nu e începutul ori sfârşitul universului. Fără a da apă la moară relativiştilor, domnia sa păstrează o anume detaşare faţă de entuziasmele juvenile. Dintre optzecişti l-a susţinut pe Răzvan Petrescu. I-a plăcut stilul său simplu şi în acelaşi timp tensionat. De asemenea, a fost mentorul cenaclului "Universitas", trecându-i astfel prin mână toţi viitorii nouăzecişti. În clădirea de pe Schitu Măgureanu, în urmă cu aproape trei decenii, păstorea un grup de tineri înfierbântaţi, încercând să le pilească dinţii de lapte, dar infuzând în acelaşi timp în inimile lor o stare de entuziasm autentic. Era profesorul imperturbabil, şi nu un critic luat de val. El a scris despre complexele literaturii române, dorind să disocieze din punct de vedere călinescian între ce este perisabil şi ce e durabil, căutând justa echivalenţă dintre naţional şi universal, decantând spaima efemeră de frisonul metafizic. Critica sa este calmă, manevrând conceptele într-un mod decent şi evitând exaltările inutile. Unii au spus că a fost umbrit de colegul de generaţie, nimeni altul decât Nicolae Manolescu. Nimic mai neadevărat. Avem de-a face cu două temperamente diferite, şi nu cu o scară de valori în favoarea unuia şi în detrimentul celuilalt. Comparându-l cu Eugen Negrici, alt coleg din generaţia sa, observăm acelaşi raport între ofensivă şi defensivă. Unul, Negrici, forţează nota, celălalt, Martin, stă pe loc. Ambii au detestat proletcultismul, dar se pronunţă în funcţie de natura lor intimă. Un proletcult nu e mai rău decât un grafoman care inundă nejustificat piaţa. Cenzura drastică nu e mai rea decât libertatea fără măsură, generatoare de mari confuzii valorice. Mircea Martin rămâne un exemplu de critic pentru care literatura s-a desvrăjit, dar al cărui suflet aspiră spre conturul frumosului veşnic. Nu e neapărat un cititor al lui Dante şi Shakespeare, dar crede în ce e cu adevărat clasic, dur ca diamantul. Singura critică este un fel de-a înfrunta ispitele vremurilor. De oricare nuanţă ar fi acestea.