Mulți Ani să trăiască!

Așa începea numărul 5, din luna mai a anului 1905, al ziarului „Lumina”, pe atunci Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anunțând actul istoric prin care sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea emitea o iradea prin care aromânii din Balcani căpătau un statut egal cu cel al celorlalte comunități nemusulmane din imperiu. Pe lângă denumirea de „vlahi”, atribuită de popoarele slave din zonă, populația românească de la sud de Dunăre este numită cu numele de „aromâni” de către lingvistul austriac Gustav Weigand în 1895.

Născuți din trunchiul comun al stejarului falnic al Romei, căci „românii de la Râm se trag” (conform cronicarului Grigore Ureche), și neamul „celor mai drepţi şi mai viteji dintre geți” (potrivit „părintelui istoriei”, He­rodot), românii repre­zintă și astăzi acea „picătură latină într-o mare slavă”, după afirmația marelui istoric Nicolae Iorga.

În urma invaziilor barbare ve­nite din nord, Imperiul Roman își retrage trupele și adminis­trația la sud de Dunăre în 275, mai apoi această populație fiind integrată în granițele Imperiului Bizantin. În anul 587 este con­semnată o primă mențiune a limbii proto­române, în cadrul unei campanii militare împotriva ava­rilor, când un camarad se adre­sează fratelui său folosind expresia „torna, torna, fratre!”.

Următoarele secole reprezintă o perioadă de mari încercări pentru românii din sudul Dunării, sub presiunea pericolului asimi­lării acestora de către marea popu­lație slavă din zonă. Împo­vă­rătoarele taxe pe animale puse de basileii bizantini aromânilor și bulgarilor provoacă răscoale împotriva imperiului, conduse de frații Petru și Asan, care zdro­besc armata imperială tri­misă să înăbușe revolta, aceștia procla­mându-se „împărați ai vlahilor și bulgarilor”, stabilindu-și capi­tala la Veliko Târ­novo, înglobând în „imperiul” lor și o parte a teritoriului de la nord de Dunăre.

Perioada de maximă înflorire a „imperiului vlaho-bulgar” vine odată cu domnia lui Ioniță cel Frumos, ale cărui oștiri zdrobesc for­țele latine ale noului stăpâ­nitor de pe malurile Bosforului și-l iau pe acest autoproclamat împărat, Balduin de Flandra, prizonier. În același timp, acți­unea militară a latinilor pro­voacă revenirea lui Ioniță la credința ortodoxă, după ce jurase mai înainte credință papei Ino­cențiu al III-lea, și asta doar pentru recunoașterea statutului său de autocrat la nivel european.

Căderea regatelor balcanice sub stăpânirea turcilor provoacă mutații ample ale populațiilor din Balcani și pe un astfel de fond ajung în ținuturile noastre Cuviosul Nicodim de la Tismana, socotit „întemeietor al monahismului românesc”, ctitor la Vodița, Tismana și Prislop, și ieromona­hul Macarie, primul tipograf din spațiul românesc. Activitatea pro­digioasă desfășurată de acesta din urmă a fost încu­nunată de ieșirea de sub teascurile de la Mănăstirea Dealu a Liturghierului (1508), Octoihului (1510) și Tetraevanghelului (1512).

Căderea Constantinopolului în mâinile turcilor în 1453 a adus pentru aromânii din fostul Imperiu Bizantin integrarea în ca­drul miletului creștin, populațiile creștine din noul imperiu fiind organizate din acel moment pe criteriul apartenenței la confesiune, și nu pe principiul etniei.

Între aromânii care au migrat în Țările Române se numără membrii familiei viitorului domnitor al Moldovei, Vasile Lupu, cti­torul măreței Mănăstiri îTrei Ierarhi” din Iași, unde a rânduit să fie aduse și așezate moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, fosta protectoare a capitalei statului vlaho-bulgar, Târnovo, precum și meșterii zugravi Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina, pe care îi gă­sim amintiți în „vremea Ducăi-Vo­dă”, în anul 1672, la Mănăstirea Cetățuia.

Aromânii rămași în Balcani s-au implicat în activități comerciale, fiind totodată cunoscuți în întreaga peninsulă balcanică și chiar în ducatele italiene drept meșteri neîntrecuți în prelucrarea aurului și argintului și proprietari de nenumărate turme de oi și cirezi de vite.

Prosperitatea lor cunoaște apo­geul la jumătatea secolului al XVIII-lea, prin edificarea orașu­lui Mos­copole, care devine al doilea oraș ca mărime din Imperiul Otoman. Aici funcționau numeroase edificii de învăță­mânt, bănci și o Academie denu­mită „Noua Aca­demie”. Invidiat de vecini pentru starea de prosperitate fără precedent, orașul suferă o tragedie în anul 1788, când este distrus și lăsat în rui­nă, marea majoritate a popu­lației fiind ucisă de trupele barbare ale pașei Ali din Ianina. Acți­unile devastatoare au generat o emigrare în masă a populației în principalele centre europene din vecinătate, Viena și Pesta, o parte stabilindu-se și în Țările Ro­mâne. Tot în această perioadă este amin­tit și Arhiepiscopul Ioasaf al Vlahilor, cu reședința chiriarhală la Ohrida, pe malu­rile lacului Ohrid, cunoscut în epocă drept „marea aromâ­nilor”.

Puterea financiară și educația acestor pribegi i-au impus rapid în prima scenă a Imperiului Habs­burgic, din rândurile acestora remarcându-se Gheorghe Sina, Alexandru Mocioni, Emanoil Gojdu, Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, Andrei Mocioni, Eugeniu Carada, George Averoff, Nicolae Dumba etc.

În registrul cultural-educa­țional s-au evidențiat Teodor Anastasie Cavaliotti, Constantin Ucuță, Mihail Boiagi, George Murnu, Victor Eftimiu, Constantin Balamace, Constantin Noica, I.L. Caragiale, Toma Caragiu, Nikola Martinovici, frații Milton și Ianaki Manaki etc. Pe lângă aceș­tia, se disting membrii familiei Nacu și cei din familia Costa Foru, profesorii Sterie Diamandi, Ni­colae Batzaria și Constantin Iotzu, iar în viața bisericească, figura blândă a marelui duhovnic Arsenie Papacioc.

Pe plan politico-militar, aromânii s-au implicat în războiul de eliberare a Greciei dintre anii 1821 şi 1828 și în Războiul de Independență din 1877-1878, motiv pentru care istoricul Du­șan Popovici îi va numi „ctitorii Balcanilor moderni și ai Europei Centrale moderne”. Merită amintit Apostol Mărgărit, demnitar militant pentru drepturile românilor din Balcani, și Pitu Guli, a cărui revoltă coroborată cu demersurile diplomatice ale statului român l-au determinat pe sultan să acorde drept de slujire și educație în limba maternă aromânilor din imperiu, printr-o iradea emisă în 23 mai 1905.

În pofida acestor prevederi, a continuat lupta de deznaționa­lizare a românilor din Balcani, de tristă amintire rămânând uciderea preotului Haralambie Balamace. Personalul clerical şi cântă­reții acestor comunități au fost susținuți constant de România prin Fondul Ministerului Instruc­țiunii Publice, în 1912 fiind înregistrate în zona Balcanilor 47 de biserici cu 61 de preoți și 70 de cântăreți.

După primul război balcanic, România primește Cadrilaterul, comasând în acest areal geografic o parte din populația aromână din Balcani, până în 1940, când acest teritoriu este cedat Bulgariei și cea mai mare parte a populației este strămutată în Dobrogea.

În zilele noastre, cea mai mare parte a aromânilor trăiește în Grecia, Macedonia, Albania, Serbia și Bulgaria, aceștia fiind implicați în acțiuni filantropice și de sprijin al misiunii sociale și administrative a Bisericii în lume, în țara noastră, cât și în statele mențio­nate, motiv în plus să le urăm un călduros „Mulți ani să trăiască!”, așa cum o făcea ziarul „Lumina” acum 112 ani, sărbătorind și noi alături de dânșii, în speranța unui viitor în care legăturile cu patria-mamă să fie din ce în ce mai strânse sub același strămoșesc îndemn „torna, torna, fratre!”.