Muzica Bisericii - rugăciune şi bucurie profundă

Deşi sunt la vârsta senectuţii, îmi amintesc totuşi foarte bine cum învăţătorul nostru, Ioan D. Miu - asemenea „Domnului Trandafir” al marelui scriitor Mihail Sadoveanu, ne recita, apoi executa cu vocea însoţită de nelipsita-i sa vioară, următoarele cuvinte: „Nimănui să nu-i faci rău/ Că te vede Dumnezeu/ Tu când vezi un vierme mic/ Nu-l strivi, nu-i fă nimic”. Apoi, mobilizând întreaga clasă, învăţătorul cu vioara sa cânta împreună cu noi toţi aceste minunate versuri, pe melodia scrisă de un compozitor necunoscut.

 Inimosul şi neuitatul dascăl, totodată talentat violonist, m-a determinat pentru tot restul vieţii mele să iubesc muzica şi literatura asemenea religiei, predată nouă, copiilor acelor vremuri, cu răbdare, tact pedagogic şi dragoste nemărginită de părinte, de neuitatul preot al comunei mele natale, Gheorghe Popescu.

Aceşti doi formatori ai educaţiei mele m-au convins că religia, muzica şi literatura au fost şi rămân de-a pururi un şuvoi vulcanic riguros şi nestăvilit de nici o lege pământească.

Fericitul Augustin (354-430 d.Hr.), ascultând la o slujbă cântarea bisericească Te Deum laudamus a Sfântului Niceta de Remesiana, a exclamat extaziat: „Muzica Ta, Iisuse, m-a făcut, dintr-un ignorant împietrit, arhiereu al Bisericii Tale”.

Ludwig van Beethoven, unul din cei mai cunoscuți compozitori ai tuturor veacurilor, a scris Simfonia a IX-a complet surd. Însă simţul său absolut l-a ajutat să dea omenirii cea mai frumoasă şi armonioasă lucrare vocal-simfonică pe care întreaga omenire o ascultă la momente aniversare şi o păstrează ca pe un giuvaer de mare preţ, rămânând pentru eternitate simbol al păcii şi înţelegerii între toate popoarele lumii.

Muzica, vrând, nevrând, răspunde prompt şi rapid tuturor nevoilor noastre psihice şi religioase. Medicina, în special psihiatria, o recomandă permanent ca antidot al depresiei severe şi îndelungate. 

Hrana indispensabilă a sufletului omenesc

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ai primelor veacuri creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie, Sfântul Roman Melodul, Clement Alexandrinul, Fericitul Ieronim, ne spun că muzica religioasă executată cu dăruire, talent, dragoste şi viaţă curată aduce cu sine blândeţe, răbdare, înalţă sufletele către Dumnezeu şi dă bucurii pe care nu le putem primi din altă parte, contribuind în mod direct şi nemijlocit la educaţia noastră, potolind în acest fel gândurile şi furtunoasele sentimente de ură şi dispreţ atât de prezente în societatea de astăzi.

Muzica bisericească este hrana indispensabilă a sufletului, coborând în inimi pacea şi odihna mult dorite de omenire, de care au nevoie toţi creştinii mai ales acum, când întregul pământ se află în grea şi neterminată suferinţă.

Muzica nu trebuie interpretată decât în comuniune, pentru că ea este liantul nu numai al celor care o execută, ci şi al celor care o ascultă, formând în acest fel un tot unitar şi o perdea de nepătruns pentru furtunile învolburatei noastre vieţi.

Caracterul ştiinţific al muzicii trebuie privit cu multă seriozitate de factorii educativi responsabili, întrucât dragostea pentru muzică şi capacitatea de a-i sesiza beneficiile se formează în anii copilăriei mai întâi în familie, apoi la şcoală şi mai ales în Biserică.

Au fost, sunt şi vor mai fi părinţi care-şi dau copiii la şcolile de muzică pentru a învăţa un instrument, nu neapărat pentru a ajunge mari artişti, ci pentru a dobândi calmul, răbdarea şi a fi ordonaţi în activităţile lor viitoare.

Muzica instrumentală interpretată la vioară, pian, flaut, chitară, dar şi alte instrumente amplifică şi îmbogăţeşte substanţial întreaga atmosferă a oricărui moment aniversar.

În ceea ce priveşte muzica corală religioasă de la noi, promotorii ei rămân pentru eternitate apostoli neegalaţi şi transmiţători ai mesajului creştin, întrucât în întreaga lor activitate dirijorală şi componistică n-au cunoscut decât Şcoala şi Biserica.

Gavriil Musicescu şi Teodor Teodorescu la Iaşi, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Dima şi Timotei Popovici în Ardeal, Dumitru Georgescu Kiriac, Gheorghe Cucu, Ioan D. Chirescu,
Nicolae Lungu şi alţii la Bucureşti, toţi au creat lucrări corale religioase care atât prin ingeniosul meşteşug folosit de aceştia, cât şi prin puternicul şi răsunătorul mesaj religios al lucrărilor lor ar trebui să fie nelipsite din repertoriul tuturor corurilor bisericeşti din România.

Reînfiinţarea Asociaţiei Cântăreţilor Bisericeşti, un demers necesar

Dar, până a ajunge la această performanţă, trebuie cultivaţi, îndreptaţi şi ajutaţi copiii să iubească şi să se dedice cu trup şi suflet educaţiei muzicale religioase şi folclorice.

Un demers necesar pentru a aduce muzica religioasă pe locul ocupat odinioară l-ar constitui reînfiinţarea Asociaţiei Cântăreţilor Bisericeşti, întemeiată şi condusă cu reală şi răsunătoare competenţă de cântăreţul bisericesc, profesorul şi compozitorul de frumoasă şi neuitată pomenire Ion Popescu Pasărea.

Reamintesc de asemenea figura preotului şi profesorului Dumitru Siluan Scurtul, ostenitorul acelei formaţii vocal instrumentale din Arhiepiscopia Vâlcei, urmaşul lui Anton Pann, generatorul folcloristicii româneşti, şi el profesor al acelui seminar în care şi-au făcut de asemenea educaţia muzical-religioasă marcantele personalităţi muzicale ale României ca: Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Victor Giuleanu, Gheorghe Bazavan, Constantin A. Ionescu, Jean Bănescu şi alţii.

Toţi aceşti muzicieni trebuie să fie exemple demne de urmat, fiind­că profesorul de muzică are datoria morală şi profesională de a aduce la cunoştinţa elevilor săi şi membrilor formaţiei coral-instrumentale pe care o conduce că sunt urmaşii acelor barzi ai muzicii româneşti de toate genurile, inclusiv cel religios.

Harfa lui David cu care a cântat lui Saul a preînchipuit Crucea lui Hristos 

Aducem în atenţia cititorilor cuvintele Sfântului Niceta de Remesiana, citat mai sus, ale cărui calităţi muzicale şi de imnograf au fost bine cunoscute și care alături de Sfântul Ambrozie, Sfântul Vasile cel Mare și Fericitul Augustin a avut un rol însemnat în organizarea muzicii și a cultului bisericesc în secolele IV-V. El spune într-un studiu al său despre folosul cântării că însuşi prorocul Moise a fost cel dintâi care „a făcut coruri și, cu cete deosebite pentru ambele sexe, a înălţat lui Dumnezeu cântare de biruință, fiind el și sora sa înainte-cântători”.

Iar mai departe, ne spune tot Sfântul Niceta, împăratul David, copil fiind, potrivit Sfintei Scripturi, a cântat cu harfa așa de dulce, încât a izgonit duhul rău care-l chinuia pe Saul. Și continuă Sfântul Niceta zicând: „Nu pentru că în harfa aceea era atâta putere, ci pentru că crucea lui Hristos, pe care în mod tainic o închipuia prin lemnul și coardele întinse, și patima Lui pe care o cânta el au supus de pe atunci duhul diavolului”.

Mântuitorul cânta adesea laude împreună cu ucenicii Săi

Sfântul Apostol și Evanghelist Matei ne spune că Însuși Mântuitorul Hristos, ca să întărească slujba cea foarte plăcută a cântărilor, „a ieșit cu ucenicii Săi în Muntele Măslinilor, după ce au cântat o cântare de laudă” (Mt. 26, 30).

Sfântul Apostol Pavel le aduce aminte corintenilor: „Atunci când vă adunați împreună (unul) are cântare, altul are învățătură, altul descoperire, altul limbă, altul tălmăcire: toate spre zidire sunt” (I Cor. 14, 26), la care Apostolul adaugă, spunând: „Cânta-voi cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (I Cor. 14, 15). Iar Sfântul Iacov în epistola sa ne spune de asemenea: „De este vreunul dintre voi în suferinţă, să se roage; de e cu inimă bună, să cânte psalmi” (Iacov 5, 13).

Rezumând aceste mărturii scripturistice, Sfântul Niceta de Remesiana ne spune următoarele: „Să nu cântăm numai cu suflarea, adică cu sunetul glasului, ci și cu mintea, și ceea ce cântăm la aceea să și medităm, ca nu cumva mintea, cuprinsă de povești și gânduri lumești, să ostenească fără rod.”

„Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri...”

Închei pomenind numele unor mari compozitori români: Teodor Teodorescu de la Iași, Ioan D. Chirescu și Nicolae Lungu de la Bucu­rești, care au compus muzică corală religioasă pe nemuritoarele versuri ale genialului Mihai Eminescu scrise în cinstea Preacuratei Maici a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căreia îi cerem ajutorul aşa cum a făcut-o marele poet: „Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Preacurată/ Și pururea fecioară, Marie!”.

Toate mărturiile acestor oameni trăitori ai muzicii în general și ai celei religioase în special au fost, sunt și vor putea fi exemple grăitoare pentru viitorimea care ar trebui să găsească sprijin și ajutor psihic și religios în lucrarea mesagerilor muzicii religioase ai României de ieri şi de azi.