Ne mai trebuie romane-fluviu?

O simplă anchetă de opinie ne-ar pune în faţa evidenţei. Nu, nu mai avem nevoie de aşa ceva. Literatura este sufocată de factorul cantitativ şi din această cauză are nevoie de aerisire. Cărţile mari nu sunt neapărat uriaşe ca volum. Există teoria „micilor cărţi mari“, iar aici exemplele sunt nenumărate. Totuşi, romanul-fluviu are atributele sale pe care nu le putem ignora.

Pentru început ar trebui să avem în vedere câteva titluri reprezentative. Şi ne gândim în primul rând la literatura noastră postbelică. Sunt autori diferiţi, dar animaţi de aceeaşi ambiţie a totalităţii. Sunt cărţi scrise în perioade diferite şi care au avut parte de o soartă diferită. Primul roman trilogie la care ne raportăm este „Cronica de familie“ a lui Petru Dumitriu. A fost scris în anii '50, într-o perioadă de restrişte, şi cu toate acestea s-a bucurat de o primire triumfală. Chiar de la apariţie a fost socotit un eveniment rivalizând cu romanul lui Rebreanu sau al lui Sadoveanu. Petru Dumitriu a primit toate onorurile şi a fost plătit regeşte. Autor de mare forţă, dar şi înclinat spre compromisuri, el a ştiut să piloteze remarcabil în condiţiile unui regim de sub a cărui dominaţie avea însă să se elibereze în 1960. În Occident, soarta lui nu a fost fericită şi pentru istoria literaturii va rămâne acum şi de-a pururi autorul monumentalei trilogii.

O altă carte bucurându-se de acelaşi succes, tot de mari dimensiuni, avea să fie scrisă peste trei decenii de un autor de vârsta lui Petru Dumitriu. Este vorba de Marin Preda. Avem în vedere trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni“, carte care a aruncat în aer toate recordurile de vânzare, ajunsese să fie procurată pe sub mână, era considerată un fel de „biblie“ a romanului românesc contemporan. De acolo aflam adevăruri despre condiţiile detenţiei politice din anii '50, dar şi amănunte picante despre viaţa oamenilor de rând. Destinul autorului a fost însă cu totul altul decât al confratelui său. Gloria lui Preda avea să fie curmată de o moarte fulgerătoare la doar două luni de la apariţia trilogiei. Aproape că a plătit cu viaţa triumful formidabil pentru care, de exemplu, Eugen Barbu, alt confrate din aceeaşi generaţie, îl invidia enorm.

Să ne apropiem acum de un alt titlu, „Adio Europa“ al lui I.D. Sîrbu. Este vorba de cel mai important titlu de sertar pe care l-am recuperat după 1989. Nefiind chiar o trilogie, dar constituită din două volume groase, cartea poate fi la rândul ei înscrisă în categoria romanelor de mari dimensiuni. Aici este criptată toată tragedia României care, sub talpa invadatorilor urâţi, ajunge să se despartă de valorile ei europene. I.D. Sîrbu, prigonit în timpul vieţii, închis, persecutat, care a murit chiar în 1989 şi nu a mai apucat schimbarea pe care o dorea din adâncul sufletului, nu şi-a văzut deci cartea tipărită şi nu s-a bucurat de succesul celor doi amintiţi mai înainte. Iată aşadar un alt destin, cu umbrele şi amarul său. Nici exil, nici moarte prematură, ci un sfârşit trist, având la căpătâi manuscrisul pentru care lumina tiparului nu se întrezărea. Cumva destinul lui I.D. Sîrbu ni-l aminteşte pe Mihail Bulgakov şi al său „Maestrul şi Margareta“.

Şi în sfârşit ajungem în contemporaneitate, unde cunoaştem o altă trilogie de succes. Este vorba de „Orbitor“ al lui Mircea Cărtărescu. Carte foarte admirată, dar şi criticată pentru finalul ei, se aşază în raftul întâi al oricărui cititor. Nu ştiu cum va influenţa destinul acestui titlu tradus în mai multe limbi destinul autorului ei. Deocamdată, Mircea Cărtărescu este liniştit şi stăpân pe viaţa sa. Dar e mult prea inteligent ca să nu simtă că ceva îi dă târcoale. Romanele-fluviu mănâncă din scriitor cu un apetit formidabil. Cine se încumetă la o asemenea muncă ştie ce riscă. Poate cititorii nu mai au nevoie de mii de pagini, autorii însă, da. E miza supremă de-a scrie ceva ce nu a mai fost scris. Totul se joacă într-o singură carte, care e chiar cartea vieţii.