Negrul la Petru Lucaci

Cine nu a văzut până acum o expoziţie semnată de Petru Lucaci are de ce să se supere pe sine. El este unul dintre cei mai expresivi artişti pe care-i avem, care nu lucrează cu menajamente, cu false pudori, cu tuşe graţioase. Îl prezentam acum două săptămâni pe Valeriu Mladin, la fel de intransigent în demersul său artistic. Din aceeaşi generaţie, Petru Lucaci nu se dezminte. Doar că la el ceea ce se impune imediat este obsesia pentru negru. În lucrările sale, culoarea neagră este predominantă şi creează un univers al nopţii pe care până acum pictura românească nu l-a cunoscut. Este o noapte primordială, care aminteşte de fapt de tenebrele superioare, simbol al supremei indistincţiuni. Când te afli în faţa unui tablou de-al lui, simţi imboldul de-a striga „Fiat lux“, să fie lumină, deoarece nu mai suporţi presiunea respectivă. Aşa a fost de bună seamă şi la Geneză, când Domnul s-a îndurat de lumea întunecată şi a descătuşat izvorul dătător de lumină. Din acest motiv Petru Lucaci intră în categoria artiştilor vizionari care nu lucrează cu miză măruntă, ci se întorc spre un timp mitologic. Negrul, fie el dens ori mai rarefiat, sugerând clarobscurul, are o semnificaţie precisă. Orice schiţă figurativă păleşte în faţa acestei obsesii puternice care niciodată nu se transformă în manieră. La 57 de ani, artistul este la deplină maturitate şi transmite studenţilor săi de la Academia de Arte acelaşi crez în reprezentarea nereprezentabilului. Căci asta şi face Petru Lucaci. Sare peste figurativ, dar şi peste comodităţile picturii abstracte şi propune cu totul altceva, un univers al viziunii pure, probă maximă pentru transfigurarea cosmosului. Tot din acest motiv orice comentariu devine de prisos şi noi, cei care scriem, ajungem să ne referim la o materie pe care cuvintele nu o pot explica, deoarece tot ce este sub ochii noştri pare să existe dinainte de ivirea limbajului. Probabil anul acesta Petru Lucaci va apărea într-o simeză cu lucrări inedite şi va arunca celor din jur provocarea benefică. Acesta sunt şi nu altul, eu nu mă schimb fiindcă la o anumită altitudine neschimbarea este mai importantă decât supunerea în faţa modelor. Iată un exemplu de artist pentru care arta nu e o haină îmbrăcată şi dezbrăcată, ci însăşi plămada omului.