O carte de tinereţe... fără bătrâneţe

Anul acesta a apărut, la Editura SEMNE din Bucureşti, cartea de poezie "Dacă n-ar fi culorile", semnată Lidia Popiţa Stoicescu. O carte de tinereţe, deşi publicată cu oarecare întârziere, aş putea spune. Dar categoric, o carte a maturităţii asumate.

Paradoxal, Lidia Popiţa Stoicescu nu şi-a început cariera de literat scriind proză, cu toate că prima carte care a făcut-o cunoscută ca scriitor a fost un roman: Vai celui singur, în două volume, cu subiect istoric, apărută în 2004 la Editura Junimea din Iaşi. O evocare a personalităţii voievodului Petru Rareş, prezentată într-un limbaj arhaic cantabil, plin de poezie, evocând sugestiv scene de epocă într-o manieră cinematografică.

Al doilea volum, "Adevărul fără plural", apărut în anul 2010, la Editura bucureşteană Paideia, este tot proză, o culegere de povestiri şi meditaţii teologico-filosofice, şi ele cu multă poezie în subliminal.

Abia la a treia carte a prins curaj şi a arătat publicului care o cunoaşte sau a dorit să o cunoască cine este ea de fapt. Şi ce vârstă are ea de fapt. Este vârsta la care - dacă nu toţi - mulţi dintre noi am râvnit să intrăm pe uşa strâmtă a creaţiei ţinând de mână Poezia. Nu neapărat ritmată, cât mai ales purtând în sine un ceas interior.

Lidia Popiţa Stoicescu a început prin a scrie o poezie de factură romantică, fiindcă ea vine dintr-o lume care mai credea în puterea dragostei adevărate, ce nu se dezminte, a dragostei care leagă sufletele şi dincolo de despărţirea aparentă, a dragostei care - chiar neîmplinită fiind într-un timp definit - arde mocnit, luminând şi transfigurând chiar lucruri şi fiinţe care i-au fost străine.

Tematic vorbind, a început cu Timpul - acest tigru de temut - care ne devorează, fie că vrem, fie că ştim, fie că nu. Timpul pe care nu-l simţim nu doar acolo, în pântecele mamei, care se lasă ea devorată pentru noi: "iar timpul meu şi-al tău era doar unul/ că numai tu ştiai când el trecea" (Timp unic) sau pe care îl visăm, când simţim că devenim noi înşine creaţie, în mâinile Creatorului: "Eu prin vis simţeam/ cum Cineva, din coasta ta mă face"... (Geneză).

Apoi îşi ridică privirea şi vede un Crepuscul şi se întreabă: "Ce Salomee/ dansează oare în fiece seară/ că Soarele/ înaintemergătorul/ primeşte/ pe tipsia albastră a mării/ de fiecare dată/ să moară?"

Şi intră În parc, unde ascultă liniştea, foşnetul plopilor şi mierla şi unde "numai Luna/ se auzea picurând/ de pe pleoapele statuilor/ pe sandale"...

Ce poate fi, oare, mai sugestiv decât imaginea unui "oraş întors pe dos/ca pe o ilustrată" pe care să scrii: "Salutări din octombrie"?...

Şi astfel, dacă am lua fiecare poezie în parte, am alcătui un mozaic multicolor, pentru că: "Dacă n-ar fi culorile/ oamenii s-ar îmbrăca/ numai pentru nuntă/sau pentru moarte" (Culori).

Un poet crede în spaţiu, dar vede şi în timp şi dincolo de timp. Citind-o pe Lidia Popiţa Stoicescu, vedem prin ochii ei tot ce nu văzusem până atunci. De pildă: "Câte amurguri dorm suprapuse/ În zidurile oraşului!/ Oare la care din ele/ Se vor opri/ când vor face/ restaurarea?" Aşa cum pereţii interiori trebuie văruiţi de mai multe ori, poate în culori diferite, de ce n-ar fi şi cei exteriori, văruiţi cu apusuri?... Imaginea şochează, dar abia acum realizăm rostul culorii în viaţa noastră. Şi nu numai al ei.

Mai realizăm şi ce rost are muzica atunci când întâlnim pe stradă un bătrân "cu un picior de lemn/ înfipt în asfalt", amintindu-ne de "un concert pentru violoncel/ fără orchestră"... Sau poate "orchestra" e undeva sus şi "un fel de Casals incandescent/ îi trece/ pe rând/ peste fiecare sentiment"?...

Nu am găsit în acest volum o poezie care să nu impresioneze ca un tablou de Monet. Toate sunt picturale - se simte predilecţia pentru limbajul imagistic - şi te fac să vezi şi ceea ce aparent nu se vede: E toamnă "şi pădurea spre-apus/ s-a-ntors/ cu vulpile-n sus"... (Iară şi iară).

S-a auzit, cumva, de "un concert de Grieg/ care dezgheaţă fiorduri"? (Nordică) sau de o revoltă a Penelopei care, simţindu-se trădată, îşi reneagă destinul, afirmând că, de fapt... "n-a fost niciodată/ nici un Ulysse!" (Demitizare).

Cu umerii "încercaţi de un fel de aripă" (Miracol), cu o "cheie fa... lipită de gleznă" (Muzicală), cu un "zvon de Dunăre albastră... dând buzna pe fereastră" (Clipă), cu toate aceste clipe trăite sau numai visate, cum poate un om să trăiască, dacă nu le destăinuie? Iată, de pildă, constatarea: "Uneori/ eşti atât de departe/ că între noi/ se-ntâmplă/ câte/ între primul/ şi ultimul cuvânt/ dintr-o carte" (Carte poştală).

Apoi, lucrurile trebuie spuse până la capăt, cu Sinceritate: "Spune care din noi/ La Judecata de-Apoi/ Va putea spune senin:/ Eu am iubit mai puţin!/... Spune care din noi/ va muri/ pentru doi?"...

Tema materializării timpului revine ca un laitmotiv în poezia Lidiei Popiţa Stoicescu. Timpul, care "din râu" se face "grâu", "iar când a împlinit douăzeci şi patru de ore/ s-a-ncolăcit/ la picioarele pendulei/ ca un câine/ şi s-a făcut Mâine! "... Ori când realizăm că: "Venită din nou, la acelaşi mesteacăn/ toamna îmi spune/ că şi timpu-i rotund" (Ciclu). Sau că: "Ani se-nfăşoară pe trunchiul copacilor"... şi "rămâne inelul/ timp coborât în materie", iar "vârsta vulturilor se-nscrie în aer/ cu orice rotire" (Timp material) .

Un alt rotund devenit Timp şi dispărut ori transformat în opusul său este cercul cu care se joacă copilul: "Cercul se rostogolea înainte/ cercul îi ajungea până la brâu copilului/apoi până la genunchi/ până la glezne, apoi a-ncăput pe hârtie/ desenat cu compasul". Iar când a crescut, "distanţa dintre ei se făcu tot mai mare/ până când nu s-au mai văzut niciodată/ unul pe altul" (Copilul şi cercul). Soresciană poveste!

În Micropoeme, ca în nişte haiku-uri nenumite astfel, regăsim esenţele specifice genului: "Au căzut în lac atâtea stele/ că apa i se revărsă/ peste maluri".

Şi iat-o pe femeia care a iubit şi a dorit să fie mamă, iar dorul pentru copilul nenăscut se transformă într-un Cântec de leagăn: "Nani prunc ce o să vie/ nani, prunc care nu eşti/ nani-n ochii verzi ai tatei/ nani-n cartea cu poveşti"... "Nani-n visul meu şi-al lui"...

Ca Sapho pe care o evocă, Lidia Popiţa Stoicescu se aruncă-n valuri şi se risipeşte: "Întâi în gând. Apoi în cuvânt/ apoi în paşii spre mâine/ devenind paşii spre ieri/ apoi în vreri" (Ne risipim).

Dar din vrerile toate, cea mai lucidă mi se pare această Mărturisire cu ecoul unei voite metanoia: "N-am ucis decât Spaţiu şi Timp/ Spaţiul pe care nu l-am străbătut/ în întâmpinarea aproapelui"...

Lidia Popiţa Stoicescu nu uită (memento mori) nici că cerul din ea este plăsmuit ca un vas cu pereţii din lut, mai gros sau mai subţire, care se va sparge-ntr-o bună zi...

Paradoxal în ideea despărţirii de jumătatea iubită este gândul că "atunci când va veni ceasul/ şi vom muri/ vom fi unul de altul/ atât de departe/ că pentru fiecare/ va trebui/ altă Moarte"...

Spre finalul cărţii vine şi Reversul medaliei, când poeta anticipează momentul sublim în care, fără văz, auz sau posibilitatea de a merge, frumuseţile adunate în ea (ca în fiecare din noi) o vor duce "atât de departe/ că fără să fi băgat de seamă/ voi fi trecut/ dincolo/ de moarte"...

Aceasta este poezia ei: faptul că ştie toate astea şi că nu le ţine ascunse. Aruncă vălurile, unul câte unul, cu fiecare vers, cu fiecare strofă, făcându-te să priveşti din ce în ce mai atent în jurul tău şi mai ales în tine. Iar cititorul poeziei sale se dezvaţă, pe nesimţite, să mai gândească în proză. Devine semenul ei înţelepţit. Intră în lumea ei şi descoperă, cu mirare, că aceea este şi lumea sa, pe care nu o văzuse încă. N-a avut timp...