O carte și mesajul ei - cinstirea altora, virtute rară

Am citit cu bucurie paginile unei cărți proaspete, intitulată Sadoveanu… altfel, semnată de părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț și egumen al Schitului Vovidenia. O carte lămuritoare asupra unor aspecte văzute în chip diferit de oameni care privesc, la rândul lor, distinct opera unui romancier, viața lui, căutările spirituale și momentele de zbucium sufletesc pe care fiecare om, în parte, le are. Sunt bucuros și încântat de strădaniile unui monah, care are oricum multe de împlinit, pe lângă canonul de rugăciune și rânduielile pentru care și-a închinat viața Domnului. Alături de acestea, cu dragostea deosebită manifestată prin cântare și cuvintele rostite, dar mai ales prin săvârșirea Sfintei Liturghii, părintele Mihail găsește timp să scrie, din inimă, subiecte diverse legate de viața monahală și de rânduielile liturgice ale Bisericii.

De această dată ne glăsuiește despre un condeier care a pășit în urmă cu mulți ani pe aceleași poteci și lespezi istorice ale Mănăstirii Neamț și ale Schitului Vovidenia.

Cartea arhimandritului Mihail se întemeiază pe o bibliografie diversificată. Autorul a studiat ani la rând lucrări critice privind viața și activitatea lui Sadoveanu, dar mai ales a cercetat opera romancierului, aflând nestematele credinței, cuvinte ale Evangheliei, chipuri de sfinți, mărturisiri din viața monahală, așezate de scriitor în pagină cu al său condei înmiresmat. Lucrarea, apărută recent la Editura Doxologia a Arhiepiscopiei Iașilor, cu binecuvântarea IPS Mitropolit Teofan, este prefațată prin gândurile scrise de nepoata lui Sadoveanu, doamna Smaranda Herford, iar la finele ei găsim o cuprinzătoare postfață semnată de cunoscutul scriitor ieșean Grigore Ilisei, autor a peste 30 de cărţi, al câtorva mii de articole şi eseuri apărute în diverse publicaţii, realizator al multor emisiuni de radio și televiziune.

Am cunoscut în tinerețea mea câțiva monahi care l-au întâlnit pe Mihail Sadoveanu în vremea șederii la Mănăstirea Neamț. Îi era drag acest loc, el, care la un moment dat devenise persoană publică, urcând către înalte demnități de stat. Se simțea însă bine la Vovidenia, poate pentru faptul că minunata casă era rodul ostenelilor întreprinse de prietenul și concitadinul din Pașcani, Mitropolitul pribeag Visarion Puiu, care construise frumoasa reședință vlădicească din fondurile Mitropoliei Bucovinei. După ce a plecat în exil, Sadoveanu a salvat, într-un fel, zidirea ierarhului stigmatizat de intențiile vrăjmașe ale regimului totalitar, transformând-o în casă de creație, dar neuitând nicicând de prietenul său aflat în depărtări.

Am citit din scrierile părintelui Mihail, care a descoperit anumite informații, anume că Sadoveanu a dorit mult să-l ajute pe ierarhul aflat în surghiun. În acest sens a făcut sfat cu Mitropolitul Moldovei și Sucevei de atunci, Iustin Moisescu, și chiar l-a vizitat la Paris pe vlădicul Visarion, propunându-i întoarcerea în țară. Bătrânețile erau grele, iar dorul de casă îl ardea cum a ars întreaga lui făptură pentru credință și neamul din care odrăslise.

Sadoveanu, devenit vremelnic „viețuitor” la Vovidenia, schitul inimii sale, a invitat oameni de vază în locul retragerii lui din tumultul vieții Capitalei: slujitori ai Bisericii, scriitori, artiști, demnitari. Grație intervenției sale, Mănăstirea Neamț a fost restaurată; un necesar demers care a făcut-o mai luminoasă ca înainte. Din câte știu, suma alocată în perioada respectivă pentru lavra nemțeană a fost cea mai mare din istoria Comisiei Monumentelor Istorice. Sadoveanu a fost, așadar, nu doar părtaș la zidirea micii biserici de lemn pe Valea Frumoasei, din județul Alba, după cum aflăm din paginile cărții părintelui Mihail, ci și un veritabil ctitor restaurator al Mănăstirii Neamț, care-l așază pe romancier în istoria mănăstirii, printre marii ei binefăcători.

Între oaspeții de seamă ai scriitorului la Vovidenia s-a numărat și Mitropolitul Moldovei și Sucevei Iustin Moisescu, cu care s-a întâlnit de mai multe ori, scriitorul oferindu-se să-l ajute pe chiriarhul moldav să mai schimbe câte ceva din urmările nefaste ale decretului 410/1959, prin care monahismul românesc a avut de suferit atât de mult. Viitorul Patriarh Iustin a fost, de bună seamă, recunoscător pentru grija sa, atitudinea pozitivă, cuvântul bun pus la vremea respectivă, când țara și Biserica treceau prin grele încercări.

În vremurile acelea, a poposit la Vovidenia Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica, mai târziu Arhiepiscopul Dunării de Jos. Starețul Mănăstirii Neamț din acea perioadă, arhimandritul Dionisie Velea, era invitat permanent în vremea când Sadoveanu își ducea existența în Poiana Liniștii. La fel s-a întâmplat și cu alți părinți, între ei şi protosinghelul Petru Pogonat, fost profesor universitar, primar și prefect de Iași, care a ales viața monahală către sfârșitul zilelor la îndemnul scriitorului, de care-l lega o veche prietenie din perioada ieșeană.

În chip special am auzit multe aduceri-aminte despre Sadoveanu de la arhimandritul Partenie Apetrei, fost mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași. Uneori, părintele povestea că în tinerețea lui, mai ales după ce revenise din armată, unde urmase o școală de infirmieri, când Sadoveanu era răcit, îl chema să-i facă injecții și, până când cutia cu seringi se steriliza prin fierbere, după obiceiul vremii, Sadoveanu îi mărturisea câte ceva din ce scria, din proiectele viitoare, dar se arăta interesat să asculte istorii monahale, pe care tânărul călugăr i le povestea cu un farmec special, chiar scriitoricesc. Părintele Partenie îmi spunea că, în vremea șederii la Mănăstirea Neamț, Sadoveanu participa uneori la Liturghie. Venea către citirea Evangheliei, rostea Crezul uneori, sau rugăciunea Tatăl Nostru și asculta cu atenție slujba. La final, făcea anumite remarci, mai ales cu privire la diaconi ori la cântarea de la strană, iar printre invitații lui la prânzul din sărbători sau duminici se numărau și călugări ai Mănăstirii Neamț.

Altă dată, părintele Partenie vorbea despre câțiva monahi cu voci bune de la Mănăstirea Neamț, care mergeau la Vovidenia înaintea sărbătorii Nașterii Domnului pentru a-l colinda pe romancier. Asculta încremenit în gândurile lui colindele de peste veac, care vorbeau despre Domnul Hristos venit în lume „să Se nască și să crească, să ne mântuiască”. Toate au deșteptat în inima scriitorului râuri de admirație față de cuvintele Evangheliei și de viețile sfinților, dar și pentru mirabile întâmplări monahale de odinioară sau chiar petrecute în vremea lui, multe regăsindu-se în paginile operei sale.

Și alții, care l-au întâlnit față către față, mi-au vorbit despre Sadoveanu. Părintele arhimandrit Mitrofan Băltuță, fost exarh al Arhiepiscopiei Iașilor, în tinerețe cu ascultare la casa Mitropolitului Visarion Puiu, părintele profesor Ioan Ivan, protosinghelul Nifon Corduneanu, ierodiaconul Petroniu Bulbucanu sau monahul Cozma Cora din Mănăstirea Neamț, precum și alți călugări bătrâni care s-au dus către Domnul. Admirația cu care vorbeau, cinstirea acordată romancierului, pelerin la Neamț de nenumărate ori, îi reprezintă pe cei care, conform cuvintelor Mântuitorului, scot cele bune din inima lor. Sunt, de bună seamă, mulți cei ce văd doar întunericul... Se poate ca în fiecare om, chiar în marile personalități, să fie și întuneric, dar nu definitoriu.

„Umblați cât aveți lumină, căutați lumina și fiți fiii luminii” este îndemnul evanghelic preluat de arhimandritul Mihail Daniliuc în cartea sa, oferită cititorilor. În muzeul memorial de la Vovidenia, părintele Mihail și-a început ascultarea în urmă cu mai bine de două decenii și, iată, misiunea lui s-a concretizat nu doar în prezentarea către pelerini și vizitatori a multor pagini din istoria locului, în expunerea vieții marelui mitropolit nedreptățit din pricina răutății oamenilor, în devoalarea unor aspecte din opera cunoscutului romancier, ci și în paginile din care aflăm povestea vieții Ceahlăului literaturii române, cum s-a îndrăgostit de Mănăstirea Neamț și de Schitul Vovidenia, ca și de locurile pitorești din împrejurimi, adevărate poieni ale liniștii și grădini ale Raiului.