O sărbătoare pentru cinefili

O mare sărbătoare vine de departe. Covârşiţi de explozia jubilatoare, puţini sunt cei ce simt mâna lui Dumnezeu, care îi poartă lucrarea. Aşa cum ne-o repetă în fiecare an colindătorii, o sărbătoare coboară din cer.

O sărbătoare neaşteptată vine ca o supernovă. Covârşitoare şi singulară, ca o explozie stelară eruptă în jerbe de lumini peste frunţile cenuşii ale oamenilor. O mare sărbătoare schimbă atmosfera, culorile, inimile, privirile. Înnoieşte speranţele.

Inserat jubilator peste ciclul comun al praznicelor metropolei, festinul cinematografic de la Bucureşti, "Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere" s-a înscris, prin putere transfiguratoare, amploare şi unicitate, în rândul miracolelor nemărturisite ale cotidianului. Au simţit-o cu toţii: şi nu doar cei din focarul evenimentului, ci şi cei aflaţi în cercurile lui de iradiere: voluntari, parteneri şi colaboratori - uniţi laolaltă nu de contracte, ci de dragostea comună pentru Tarkovski -, public şi jurnalişti - atraşi nu atât prin strategii de promovare bine instrumentate, cât de flacăra aceleiaşi iubirii -, oameni foarte tineri, care abia auziseră despre Tarkovski, sau bătrâni cu tâmplele albe, scriitori, academicieni, dascăli, ingineri şi artişti, teologi, molipsiţi cu toţii de acelaşi entuziasm şi simţind cu toţii unicitatea sărbătorii, au dat năvală să vadă şi să audă, să se împărtăşească din taina miracolului luminos, descins peste noi în prag de Crăciun, ca o supernovă.

Ca participanţi la un mare spectacol, ne recunoşteam între noi din priviri, uniţi de firele nevăzute ale aceleiaşi taine.

"De ce este atâta lume?" - mă întreabă oarecum nedumerit profesorul Dmitri Salînski, în momentul intrării din prima seară în sala de proiecţie plină ochi a Muzeului Ţăranului Român. "La Moscova, în aprilie nu a fost aşa." Îi vorbesc despre temperamentul latin şi despre atributele sonore ale "Cocoşului Galic", de înrudirea cu care românii sunt atât de mândri: acustica şi internetul sunt mai eficiente în zona latină... dar nu este numai atât.

Într-un an jubiliar, ca acesta, marcat pe tot mapamondul, dar mai ales în Rusia, de numeroase celebrări ale marelui regizor, îşi face loc uneori (în patrie, şi mai ales la nivelul publicului comun şi al jurnaliştilor) efectul de saturaţie... Regizorul şi-a câştigat de mult statura de clasic, devenită tot mai impunătoare de la an la an... Iar clasicii, ca şi profeţii, nu prea sunt ascultaţi în patriile lor. Vocea le e primită mai uşor peste hotare...

Sentimentul discret al epifaniei, care a însoţit fiesta bucureşteană, sentiment atât de unic pentru noi, este resimţit - declară Marina Tarkovskaia, sora regizorului şi principalul invitat al evenimentului - şi în alte colţuri ale lumii. Este sentimentul covârşitor cu care Tarkovski este primit în Brazilia, în Chile, în Elveţia şi în Japonia, în Anglia şi Suedia... - mărturiseşte cu modestie, fără urmă de afect, venerabila reprezentantă a câteva generaţii de personalităţi marcante ale familiei Tarkovski. Este sentimentul care îi face pe iubitorii marelui cineast (profesionişti sau neprofesionişti ai ecranului) să se unească, adesea fără sprijin financiar de la autorităţi, pentru a realiza o minune înrudită cu cea de la Bucureşti... Şi aceste minuni circulă prin lume, se aprind parcă spontan, ca stelele unei constelaţii, fără strategii speciale de promovare, definind un lanţ planetar de vibraţii, iubiri şi uimiri în faţa universului spiritual deschis de Tarkovski, a cărui origine iese din orizontul cunoaşterii imediate...

Fiică a poetului Arseni Tarkovski şi soră a celebrului regizor plecat către cer pe 28 decembrie 1986, Marina Tarkovskaia este cea mai avizată purtătoare de cuvânt a familiei sale. Interesul crescând în faţa personalităţii marelui regizor, ca şi numeroasele mituri şi enigme care i-au înconjurat existenţa, i-au impus rolul de a continua şi explicita un mesaj întrerupt de fatalitatea istoriei. Refuzând rolul de "rudă celebră", pe care presa îl impune aproape necondiţionat, Marina şi l-a ales pe acela, dificil, de arhivar, continuând pe hârtie cronica de familie pe care fratele său o începuse în "Oglinda". Numeroase interviuri filmate şi documentare, realizate în ultimii ani, umplu eterul mediatic al Rusiei cu mărturisiri inedite, vii şi extrem de bine documentate, despre istoria familiei Tarkovski, constituite într-un adevărat muzeu audiovizual, gravitând în jurul Centrului Muzeal Tarkovski de pe Volga.

În 2004, Editura Arca Învierii publica o carte-interviu, "De vorbă cu Marina Tarkovskaia", lansată festiv în 2006, cu ocazia primei vizite a cuplului Marina Tarkovskaia-Aleksandr Gordon în România, prilejuită de zilele aniversare "Tarkovski. 20 de ani de la plecarea artistului", desfăşurate la Timişoara şi Bucureşti. Credeam pe atunci că momentul s-a înscris în seria fenomenelor unice ale istoriei, a căror repetare nu este posibilă.

Dar iată că el se repetă, şi încă într-o formulă de polivalenţă culturală, mediatică, dar în primul rând participativă, umană, mult ridicată la putere. Cu atât mai mare este minunea acestui arc aniversar peste timp, aşezat între decembrie 2006 şi decembrie 2012, care înnoadă destinul României - al României creştine (această dimensiune e înţeleasă parcă mai bine în decembrie) - de acela al operei lui Tarkovski.

A unui Tarkovski deschizător de drumuri, întâi-chemat al artei a şaptea, profet al reîntoarcerii Rusiei la Dumnezeu. De aceea, aşezarea Zilelor bucureştene "Tarkovski" între cele două mari praznice, numitoare comune ale creştinătăţii române şi slave - Cuviosul Andrei cel Întâi-chemat, creştinătorul României, dar şi al ruşilor, şi Sfântul Nicolae Mult-Dăruitorul (la fel de iubit pe ambele meleaguri ale Ortodoxiei), nu este deloc întâmplătoare.

Dar dipolul celor doi coloşi ai sfinţeniei ascunde, în plan secund, prezenţa altor personalităţi luminoase cereşti, la fel de puternice, călăuzitoare din umbră ale evenimentului bucureştean. Sunt cei doi mari isihaşti: Cuviosul Andrei iconarul, Rubliov, de a cărui mână providenţială destinul mărturisitor ascendent al operei lui Tarkovski este, cu siguranţă, legat; şi Serghie de Radonej, marele creştinător al pământurilor moscovite şi văzător al Sfintei Treimi, a cărui teologie treimică a reunit feudele slave într-un stat creştin unitar. O teologie unificatoare. Astăzi, reunificatoare.

Vorbele isihaştilor, chiar venite din cer, nu se aud imediat, ele sunt discrete, trebuie ghicite, percepute din fapte şi haruri. Căci toată efervescenţa, belşugul electrizant de dragoste şi har cu care a fost îmbrăţişat spontan evenimentul bucureştean şi pe care nu-l poate produce la comandă nici o strategie de advertising arată că arcele peste timp, peste geografii şi ideologii, create din 2006 până-n 2012, nu sunt doar cultural-cinematografice, ci, prin excelenţă, pnevmatice, spirituale. Sfinţii reînnoiesc istoria lumii. Iar arta este, uneori, o punte a acestei reînnoiri.

Proiectul cultural "Tarkovski în 2012. 80 de ani de la naştere" a fost finanţat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.