Pan Vizirescu, ultimul „gândirist“

Pan Vizirescu a trăit până la 97 de ani. A murit în 2000, cum spune majoritatea cronicarilor săi, împăcat cu toate şi cu sufletul senin. Destinul său special merită deplina noastră atenţie.

Născut în 1903, el a făcut parte din generaţia mare a României, fiind alături de spirite precum Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu. Dar evident nu a fost de anvergura acestora. Totuşi, doar faptul că a aparţinut unei generaţii ilustre îl aşază ca într-o icoană. Aceasta este şansa unor oameni, să se împărtăşească din lumina şi duhul contemporanilor lor. Trăind într-o generaţie meschină, oricât de valoros ai fi, te apasă stigmatul mediocrităţii din jur. Dar înscris într-un timp de o altă calitate, exact invers, la rândul tău ajungi înaripat. Cred că într-un anume fel acesta este şi cazul lui Pan Vizirescu. Nu ştiu câţi îi mai citesc acum poeziile, dar dacă spui despre el, lucru perfect adevărat, că este ultimul "gândirist", aceasta îi aşază pe umeri o mantie de nobleţe. Pan Vizirescu a trăit sub protecţia unei asemenea mantii. Toată viaţa a ştiut că este un vlăstar dintr-un alt fel de timp, nu cel impus de regimul comunist. Şi, în al doilea rând, mantia de care vorbesc a funcţionat şi ca o protecţie în perioada incredibilului său clandestinat.

"Prinos de lumină şi har"

Se ştie, în 1945, la procesul ziariştilor, pedepsele primite de aceştia au fost grozave. Nu a existat nici o îngăduinţă pentru nişte oameni care nu făcuseră altceva decât să slujească interesele patriei într-o perioadă, de altminteri, foarte delicată. Alături de Nichifor Crainic, care între 1940 şi 1944 a fost şeful Propagandei, Pan Vizirescu a lucrat în acelaşi minister, convins că apără idei naţional-creştine împotriva bolşevismului. Mareşalul pierzând războiul, credinţa lor s-a transformat într-un teribil cap de acuzare. Spre deosebire însă de Crainic, care s-a ascuns doi ani şi apoi s-a predat, Pan Vizirescu a ales ascunderea până la capăt. Incredibil, dar a rezistat. A scăpat de urmăritorii săi aşa cum în munţi a existat un Gavrilă Ogoranu pe care trupele de securitate nu au reuşit să pună mâna. Aici se află cheia destinului său special. Aşa cum poezia lui nu iese în evidenţă printr-o anume expresivitate, nici viaţa lui nu a cunoscut detenţia cu toate constrângerile şi frustrările. Pan Vizirescu s-a ascuns ca şi cum s-ar fi ocultat. A avut un fel de geniu al cuminţeniei care i-a îngăduit să rabde asceza retragerii silite. Cred însă că a acumulat o tensiune formidabilă, deşi nemărturisită, în cele peste două decenii de ascundere, cum Crainic nu a rezistat nici doi ani. Poate a funcţionat aici şi un fel de egoism deoarece nu s-a gândit că, odată prins, ar fi tras după el în puşcărie pe toţi cei care l-au ajutat. Dar nu a suferit din cauza aceasta. S-a gândit la o Românie de regăsit doar în cuvinte frumoase şi demodate. Versurile sale, citite acum, lasă senzaţia unui zbor către o lume ideală. "Prinos de lumină şi har", titlul unui volum de versuri, este tot ce poate fi mai anacronic într-un timp inferior, dominat de urât şi nepăsare. Pan Vizirescu, după ce a ieşit din clandestinat, a fost ajutat să publice de Şerban Cioculescu, iar graţie lui Zaharia Stancu a fost primit în Uniunea Scriitorilor. Părea că intrase în normalitate, dar erau doar nişte firimituri zvârlite unui om care prin toată fiinţa lui reprezenta un crez.

Un martor într-o lume nouă românească

Banal spus, e greu să trăieşti într-o lume în care ideile în care ai crezut până la capăt nu se mai bucură de preţuire. Cam aceasta a fost şi soarta lui, ca şi a lui Crainic după ce a ieşit în 1972 din puşcărie. Filele cărţilor publicate sunt lipsite de consistenţă faţă de sacrificiul de până atunci. Totuşi, ei s-au bucurat ca nişte copii, deşi în adâncul lor erau conştienţi de toată comedia, manipulaţi până la urmă de sforarii vremurilor. Nichifor Crainic nu avea cum să apuce schimbarea din 1990. În schimb, Domnul i-a dat zile lui Pan Vizirescu pentru a trăi chiar un deceniu în aşa-zisa lume nouă românească. A şi publicat în această perioadă destul de mult. Orgoliul de scriitor, cât mai pâlpâia, i-a fost răsplătit. Longevitatea sa este chiar un simbol în sensul în care, neplecând la Domnul, prin simpla prezenţă fizică îi provoca pe toţi iconoclaştii. Mantia de nobleţe dobândise însă o stranie fluturare şi cei care la un cenaclu sau la un vernisaj o recunoşteau nu puteau să nu se înfioare în faţa acestui vestigiu dintr-o lume de odinioară. Studenţii de la Litere care învăţau despre "Gândirea" tot, fir-ar să fie, după cursul lui Crohmălniceanu îl aveau în faţă în carne şi oase pe ultimul gândirist. Pentru cei sensibili, o asemenea întâlnire era providenţială. Nesimţiţii însă treceau mai departe sau chiar huiduiau. Am cunoscut atâtea specimene care, după 1989, în loc să se bucure de recuperarea unor valori, au început să le denigreze mai ceva decât făcuseră în comunism tătânii lor, încât m-am lecuit de iluzii.

În istoria literaturii române, Pan Vizirescu nu ocupă un loc fruntaş. Este şi aici retras, ocultat, aşa cum a trăit ascuns de prieteni între 1945 şi 1967. Cel care a întrezărit armonii, spaţii senine, tărâmuri nepângărite, a trăit modest, asumându-şi mai degrabă condiţia de martor decât pe aceea de patetic mărturisitor. Faţă de Crainic, dominat de un ego puternic, ale cărui suferinţe în detenţie au fost copleşitoare, el a avut o altă chemare. Pe lumea cealaltă fiecare suflet este ocrotit, doar că unuia i se dăruieşte odihna şi altuia lumina...