Parisul şi metroul său Art Nouveau

Reţeaua de metrou a Parisului, care este una dintre cele mai mari ale lumii, a avut o istorie tumultuoasă, iar greutăţile deciziilor au marcat dezvoltarea ei. Iată elementele principale din construcţia unei reţele de transport care este, în acelaşi timp, şi o lucrare de artă – stilul arhitectonic Art Nouveau regăsindu-se din plin în alcătuirea ei.

Întorcându-ne în Parisul dinainte de anul 1900, perioadă în care interesul pentru o reţea de metrou era stârnit din plin, mai ales că "vecinii” londonezi mergeau deja cu metroul, întâlnim proiecte controversate. Între 1856 şi 1890, două viziuni despre proiectul unui metrou parizian erau în dispută. O viziune se inspira din metroul american, care, deşi la început şi el, alesese varianta aeriană, cea a metrourilor suspendate, însă preocuparea francezilor pentru arhitectura oraşului lor de frunte – unul recunoscut drept cel mai romantic al lumii – a făcut ca proiectul să nu fie bine văzut. Cealaltă variantă, a metroului subteran, avea ca obiecţii principale siguranţa călătorilor şi sănătatea lor. "Rivala” Londra avea încă din 1863 o linie circulară deservită de locomotive cu abur, linie ce asigura legătura între gările londoneze, iar la New York s-a dat în exploatare, în anul 1863, o reţea de căi ferate montate pe viaducte metalice. Prima linie de metrou londonez, care era şi subterană, şi electrică, a fost pusă în funcţiune în 1890, iar Budapesta avea şi ea, de la 1896, o linie subterană de tramvaie. Însă populaţia Parisului creştea continuu, aşa că deblocarea situaţiei a venit, pe de o parte, prin presiunea nevoii de a se călători mai uşor, iar pe de altă parte, din direcţia influenţei crescânde a factorilor economici interesaţi în asemenea lucrări, cum ar fi companiile electrotehnice. Jocurile Olimpice de Vară erau programate a se desfăşura pe pământ francez în anul 1900, precum şi Expoziţia Universală. Toţi aceşti factori cumulaţi au dus la adoptarea, pe 20 aprilie 1896, a proiectului de reţea creat de Fulgence Bienvenüe şi Edmond Huet – o cale ferată metropolitană este declarată de utilitate publică, iar proiectul prevedea construirea, într-o primă etapă, a șase linii, cu opţiuni pentru alte trei linii. Începerea lucrărilor a avut loc pe data de 4 octombrie 1898, în cadrul unei convenţii între municipalitatea Parisului şi Compagnie du chemin de fer métropolitain de Paris (CMP), proprietatea baronului Édouard Louis Joseph Empain, care punea la dispoziţia proiectului un capital de 100.000 de acţiuni a câte 250 de franci, subscrise în Belgia.

Zece linii de metrou după 1900

O altă temă era fierbinte în acele vremuri: dacă este mai bine ca o linie de tren deja existentă să fie prelungită în interiorul oraşelor sau dacă să se construiască, din interior spre exterior, astfel ca metrourile să lege oraşul de zonele învecinate. Până la urmă, în caietul de sarcini al lucrării s-au stabilit reguli şi mărimi tehnice care împiedicau accesul trenurilor din exteriorul Capitalei în galeriile de metrou, în acest fel asigurându-se controlul Primăriei asupra reţelei. Proiectul iniţial a constat dintr-o linie circulară Étoile-Nation-Étoile şi din două linii transversale, una nord-sud - Porte de Clignancourt - Porte d’Orléans şi una est-vest, Avenue Gambetta - Porte Maillot. Prima linie a fost deschisă publicului pe 19 iulie 1900, cu scopul deservirii evenimentelor din cadrul Jocurilor Olimpice de vară din 1900, desfăşurate la Bois de Vincennes. Intervine și arta, intrările acoperite fiind concepute de un arhitect celebru pentru stilul Art Nouveau, Hector Guimard. În numai 13 ani, Parisul avea deja 10 linii de metrou, care transportau, anual, sute de mii de călători. În 1929 s-a decis prelungirea metroului în suburbii, precum şi construirea de linii noi. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când penuria de combustibil crea probleme mari transportului de suprafaţă, metroul s-a dovedit salvator pentru viaţa Parisului. Perioada de după al Doilea Război Mondial şi până în 1970 a fost marcată de o stagnare a evoluţiei metroului, parizienii preferând transportul de suprafaţă, `rege” devenind automobilul personal. Însă, după această etapă, s-a revenit la interesul pentru transportul subteran, iar astăzi, metroul parizian transportă aproximativ 4,5 milioane de călători pe zi, are 300 de staţii, dintre care 62 reprezintă puncte de legătură între linii. Este, ca lungime, al treilea sistem de metrou din Europa, după metroul londonez şi cel din Madrid.