Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură „Patria, depărtată şi inaccesibilă, va fi ca un Paradis”

„Patria, depărtată şi inaccesibilă, va fi ca un Paradis”

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Cultură
Un articol de: Daniela Șontică - 13 Sep, 2021

Mircea Eliade, unul dintre marii români exilaţi în vremea regimului comunist, a devenit - şi graţie acestui exil - unul dintre cei mai cunoscuţi români în întreaga lume.

Marele erudit şi scriitor (1907-1986) a studiat Filosofia la Universitatea bucureşteană şi s-a specializat în gândirea şi tehnicile yoga la Calcutta, în India, a susţinut doctoratul şi a început afirmarea sa în literatura şi presa din ţară. În acelaşi timp, era profesor de filosofie şi istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, scria articole într-un spirit combativ în presa bucureşteană şi publica romane care cunoşteau atât aprecierea criticii, cât şi succesul la public.

Mircea Eliade se afirmase în România când a rămas în exil. A devenit ataşat cultural al Ambasadei României la Londra (1940-1941), iar apoi, până în 1945, al Legaţiei române de la Lisabona, astfel încât schimbarea regimului politic de la Bucureşti l-a prins departe de ţară, fapt pentru care nu s-a mai întors. După încheierea misiunii diplomatice în Portugalia s-a mutat la Paris, unde a predat la Universitatea Sorbona. Din 1948, a plecat în Statele Unite ale Americii la început ca profesor invitat al Universităţii din Chicago, iar din 1956 ca titular al Catedrei de Istoria religiilor. La Chicago avea să moară la 22 aprilie 1986. Dar până atunci a devenit faimos în plan internaţional datorită studiilor şi cărţilor sale de istorie a religiilor, dar şi pentru proza literară fantastică. Pentru noi, românii, importante sunt şi scrierile sale de memorialistică. Volumul I al „Jurnalului” său, apărut într-o ediţie îngrijită de Mircea Handoca, în 1993, la Editura Humanitas, cuprinde însemnări din perioada 1941-1969. Citindu-l, constatăm, printre nenumăratele sale preocupări, câteva nostalgii după locurile natale: „Vizită la Elencuţa Văcărescu. Împlineşte zilele acestea, spune ea, 81 de ani. Şi totuşi câtă graţie, câtă poză, câtă dorinţă de a place, de a impresiona, de a copleşi! În primele ei minute ne-a mărturisit - eram cu Cioran - despre logodna ei cu Prinţul Ferdinand”, scria în ziua de 27 septembrie 1945, la Paris. La câteva zile distanţă nota: „După-amiază petrecută la Eugen Ionescu. Lungă discuţie. Îmi spune că a mai scris în aceşti ani câteva sute de pagini din Jurnalul  lui, dar pe cine va mai interesa oare? În România, ca şi pretutindeni, se ridică o altă generaţie. Generaţia noastră e terminată...” Un an mai târziu, la 13 iulie, Eliade se confesa jurnalului său: „Astă-seară, Herescu era negru de supărare. Veştile din ţară sunt grave: 17.000 de arestări. A început valul de teroare pentru alegeri. Lui Herescu îi e frică să nu înceapă şi deportările”. Nicolae Herescu (1903-1961) a fost poet, prozator, profesor universitar latinist şi un important animator al mişcării literare din exilul românesc.

Despre urmările nefaste ale preluării puterii în România de către comunişti şi imposibilitatea de a se mai întoarce şi a trăi în ţara sa, Mircea Eliade scria în caietul său, la 12 octombrie 1946: „Aseară am suferit o groaznică criză de deznădejde, provocată probabil de lectura jurnalului lui Sebastian publicat în Revista Fundaţiilor Regale. Lectura mi-a dezvăluit deodată înstrăinarea de adevărata mea vocaţie: aceea de scriitor român. Am avut câteva ore sentimentul că aceşti ultimi şase ani de străinătate m-au îndepărtat de izvoarele creativităţii mele, m-au scos din traiectoria care-mi fusese ursită”.

Destinul său de exilat i s-a părut mai uşor de îndurat luându-şi drept model pe anticul poet Dante. „Urcam încet, înseninându-mă, şi tumultuos simţeam în sufletul meu revelaţia: desţărarea, ca o lungă şi grea încercare iniţiatică, menită să ne purifice, să ne transforme. Patria, depărtată şi inaccesibilă, va fi ca un Paradis în care ne reîntoarcem spiritualiceşte, adică în spirit, în taină, dar real. M-am gândit mult la Dante şi exilul lui. Nu are nici o importanţă dacă, trupeşte, vom mai ajunge vreodată în ţară. (...) Cum îi scriam şi lui Vintilă Horia, pe Dante trebuie să ni-l luăm de model, nu pe Ovidiu”.

La fila din data de 16 februarie 1947 aminteşte de prietenul său, Constantin Noica, cel care alesese să rămână în România şi să reziste prin cultură în faţa tăvălugului comunist: „O admirabilă scrisoare de la Dinu Noica, în care mă regăsesc purificat, înălţat, îmbogăţit. Noica scrie: «... marele nostru privilegiu, de necăpătuiţi, de neajunşi pe plan social, să putem spune: viaţa mea începe mâine»”.

Citeşte mai multe despre:   Exilul romanesc  -   Mircea Eliade