Pavel Chihaia, de la Blocada la Europa Liberă

Pavel Chihaia este un scriitor care a îndrăznit să publice un roman cu substrat puternic anticomunist, în 1947, şi care, la deplina maturitate, în 1978, a părăsit ţara.

S-a născut în 1922, la Corabia, în judeţul Olt. Rămas orfan de mamă, la vârsta de patru ani, a fost adoptat de o familie din Constanţa care i-a oferit şansa de a studia şi de a ajunge un om împlinit. A absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul adoptiv, apoi Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti. A început să scrie de foarte tânăr. Pentru prima sa piesă de teatru, La farmecul nopții (1945), a primit Premiul Tinerilor Scriitori din partea Fundaţiilor Regale. Doi ani mai târziu a publicat romanul Blocada, un moment important în devenirea sa, întrucât, la un an de la apariţie, regimul comunist a dispus scoaterea lui din librării şi biblioteci pentru conţinutul subversiv şi trimiterea, chiar dacă învăluită stilistic, la situaţia din ţară. Editorul Ovidiu Dunăreanu spunea într-un interviu, după 1990: „Nu a avut nimeni curajul să scrie o astfel de carte în timp ce ne aflam sub ocupaţia rusă. Blocada este o metaforă a ocupării noastre de către ruşi. Dezvoltată la dimensiunile unei metafore mai mari, era exact ce se întâmpla cu toată ţara”. Cartea este reuşită şi din punct de vedere ­literar, criticii înscriind-o într-o onorantă ­0familie universală de scrieri, în care se regăsesc Ciuma lui Albert Camus, Deşertul tătarilor al lui Dino Buzatti şi Pe falezele de marmură al lui Ernst Jünger.

Autorul a continuat lupta împotriva regimului, înscriindu-se în asociaţia anticomunistă „Mihai Eminescu”, care a funcţionat între anii 1946 şi 1948 şi-i mai avea în componenţă pe: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Teohar Mihadaş, Dinu Pillat, Gheorghe şi Lucia Fratostiţeanu. Asociaţia era un fel de Cruce Roşie clandestină care ajuta intelectualii prigoniţi de autorităţi. Membrii ei cereau ajutorul unor foruri internaţionale din America, Franţa şi Belgia, iar de acolo, prin diverşi oameni de încredere, se trimiteau pachete cu alimente, medicamente şi haine de iarnă. Lucrurile erau depozitate la Legaţia belgiană din Bucureşti şi la Facultatea de Medicină. Dar acest lucru nu putea rămâne nepedepsit de autorităţi, prin urmare, au avut loc arestări. Chihaia a fost arestat, dar eliberat din lipsă de probe. Alţii însă au făcut puşcărie, aşa cum s-a întâmplat cu poetul Constant Tonegaru şi criticul literar Vladimir Streinu.

Au urmat 12 ani de munci umile, necalificate, între care săpător la Întreprinderea de Construcţii Bucureşti, iar mai spre finalul acestor ani, figurant pe scenele teatrelor bucureştene. Abia în 1960, a putut să ocupe un post de cercetător la Institutul de Istoria Artei, la secţia Artă medievală, prin bunăvoinţa fostului său profesor, George Oprescu.

Într-un interviu, Pavel Chihaia mărturisea despre fuga în Occident: „În timpul comunismului am încercat să evadez de trei ori din ţară. O dată am proiectat fuga cu Dimitrie Stelaru, la Constanţa, cu un vapor argentinian, Ceibo, care transporta piei crude. A doua oară am încercat să fug pe la Mamaia, a treia oară am reuşit, în 1978, când am obţinut din partea institutului să particip la un simpozion, la Geneva. Am gândit mereu la idealul libertăţii. Am vrut să ajung în lumea liberă pentru a relua scrisul literar. Am gândit mereu să revin ceea ce am fost în prima tinereţe, să părăsesc totul pentru literatură, pentru rădăcinile mele” (Ovidiu Şimonca, Observatorul cultural, 10-11/2005).

A primit azil politic, împreună cu familia, în Germania şi s-a stabilit la München, unde a fost pedagog, apoi bibliotecar la un liceu. Era la curent cu tot ce se întâmpla în România şi continua să lupte împotriva comunismului de la microfonul postului de radio „Europa Liberă”, unde făcea comentarii despre viaţa politică din ţară. A participat, alături de alţi intelectuali români din exilul german, la cercul literar Apoziţia, care publica şi o revistă. Fiul său, Matei Chihaia, este profesor universitar la Köln.

Opera sa vastă a fost publicată în limba română în întregime după 1990. Cuprinde atât literatură, cât şi volume de istorie şi critică de artă, precum şi memorialistică din perioada de exil. Iată câteva titluri: Cultura română și cultura europeană, Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Învățături și mituri în Țara Românească, Țara Românească între Bizanț și Occident. În Germania, a scris două romane cu accente autobiografice. Primul, Hotarul de nisip, descrie perioada stalinismului din punctul de vedere al unor tineri intelectuali care caută să fugă din România. Al doilea, Cearta sufletului cu trupul, analizează experiența exilului, descriind două lumi diferite: realitatea occidentală și sensibilitatea Ortodoxiei.

Pavel Chihaia nu şi-a trăit ultimii ani la Constanţa, aşa cum şi-ar fi dorit. A murit la 97 de ani la München, în vara anului 2019.