„Poziţia copilului“ a câştigat Ursul de Aur

Acest mare triumf se datorează, cred, unei teme de intensă actualitate, care interesează pe toată lumea, din Norvegia până în Noua Zeelandă, şi din Africa de Sud până în Japonia. Relaţiile din interiorul unei familii sunt cele mai delicate şi, indiferent de etnie, religie şi datini, ele se manifestă peste tot dramatic şi, în acelaşi timp, duios. Eu unul l-am apreciat enorm pe regizor pentru „Medalia de onoare“, deşi pelicula nu a fost prea agreată de unii dintre seniorii comentariului nostru de film. Adevărat, acolo apărea ca actor fostul preşedinte Ion Iliescu, iar poziţia sa nu era dintre cele mai fericite. Adică translaţia de la un personaj al realităţii nemijlocite la unul dintr-o operă de ficţiune nu se poate face abrupt şi schematic. În rest, filmul avea toate calităţile. De data aceasta, regizorul nu mai riscă asemenea „imixtiuni“ şi lucrează cu materia psihologică pe care i-o oferă viaţa de fiecare zi şi poate chiar şi secvenţe autobiografice. Scenariul este realizat împreună cu Răzvan Rădulescu, unul dintre cei mai valoroşi scenarişti pe care-i avem în momentul de faţă. Rolul feminin principal a fost încredinţat Luminiţei Gheorghiu, actriţă cu o mare experienţă, care, din câte ne amintim, a interpretat magistral partitura asistentei de pe Salvare din pelicula lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu“. Actriţa dovedeşte o asemenea empatie faţă de rol, încât, banal spus, intră în pielea personajului, care nu se mai dezlipeşte de ea. Rolul este atât de compoziţie, cât şi de trăire directă până la maxima identificare. „Copilul“, Bogdan Dumitrache, este la rândul lui în rol, neratând nici un accent în care iubirea faţă de părinte, dar şi ingratitudinea se îmbină deconcertant. Pe ecranele noastre pelicula se va bucura de un succes de casă binemeritat. Nepăsarea generală a românilor va fi spulberată de un film de anvergură în care ne putem lesne recunoaşte pentru a avea demnitatea de-a nu închide ochii în faţa adevărurilor spuse fără perdea. În interviurile oferite mediei până în momentul de faţă - şi desigur vor fi de acum încolo multe altele -, regizorul nu s-a sfiit să declare că în această peliculă nu l-a interesat construcţia mai mult sau mai puţin artificială, ci mărturisirea smulsă din suflet, cu rezerva subînţeleasă că sufletul unui artist este de fapt o construcţie psiho-livrescă extrem de complicată. Ne amintim că şi Florin Şerban anii trecuţi a câştigat două premii la Berlinală, cu „Eu când vreau să fluier, fluier“, anticipând parcă succesul maxim de acum. Mai putem spune că de zece ani încoace cinematografia românească reprezintă un adevărat batalion, care a luat cu asalt citadela internaţională a filmului. Cu mici excepţii, Ciulei în primul rând, şi mai apoi Pintilie şi Piţa, cineaştii români se aflau mult în urma confraţilor din ţările fostului Pact de la Varşovia. Iată că acum suntem cu aceştia la egalitate, dacă nu chiar i-am depăşit. Filmul nostru a reuşit să spargă carcasa de clişee care l-a înăbuşit în anii comunismului. Toate superproducţiile de mucava pe care cu voie de la partid le puneam atunci pe ecran pier la judecata dreaptă a istoriei. Ne aflăm într-o situaţie oarecum jenantă. Pe de o parte, ridicăm socluri unor personalităţi îndoielnice, pe de alta, lumea internaţională salută valori pe care românul încă îndoctrinat nu dă doi bani şi continuă - vai! - să se închine unor falşi idoli. Dar - nu e nici un secret - mai trebuie să treacă vreo două generaţii ca să ajungem şi noi să ne limpezim mintea.