Predici profane

În toamna trecută, la Paris, Marin Tarangul s-a despărţit de această lume. Nu era cunoscut de publicul larg. Făcea parte dintre marginali, dar pentru el o asemenea condiţie era privilegiată deoarece simţea că numai de pe margine poate simţi lucrarea duhului.

Nocturnal", un titlu ca o invitaţie la imersiune într-o lume cu alte repere decât cea cunoscută. Marin Tarangul, deşi apreciat de nume mari ale culturii noastre, avea graţia izolării şi nu-i plăcea gălăgia. A dus o viaţă cu destule încercări, dacă ar fi să amintim doar două dintre cele mai importante: puşcăria şi exilul. A fost închis în 1961 şi a ieşit în 1964. Aşa cum mărturiseşte în acest jurnal memorialistic apărut la Humanitas, nu era deloc speriat în clipa arestării, spunând că va avea de-a face cu o experienţă printre altele. În anii â70, văzând că aici îi sunt refuzate cărţi, a plecat în Franţa, unde s-a izbit de alte mizerii. Era şi imposibil să nu intre în conflict cu TOATĂ lumea, nu doar cu o felie a ei, cunoscută din Răsăritul comunist. A scris pagini foarte critice despre francezi, precum mulţi care, alegând să trăiască în Occident, nu au putut să laude noua lor patrie. Marin Tarangul a abordat teme majore. Absolvent de Teologie, se simţea şi un fel de preot şi a avut vocaţia predicii, dar, socotea el, nu poate ţine decât predici riscante, care mai mult îl incită pe ascultător decât îl liniştesc. Dacă ar fi să ne gândim că în urmă cu vreo şapte-opt veacuri nici predicile lui Meister Eckhar nu erau chiar "pe linie", ne e limpede ce ascendenţă ilustră are. Spre deosebire de Cioran bunăoară, Tarangul nu este totuşi un stilist. Permanent ai senzaţia că el gândeşte mai mult decât scrie. Sapă în ţărâna cuvintelor pentru a găsi sensuri noi, lumini surprinzătoare, filoane aurifere. Gândirea este o cale spre Fiinţă, iar autorul era în primul rând interesat de asemenea transformări şi nu urmărea doar deliciul estetic.

Dezmorţirea minţii

Una din cărţile sale se intitulează de altminteri "Predici profane pentru dezmorţirea minţii". Mintea omului contemporan este năclăită. Are nevoie de dezintoxicare. Marin Tarangul, aidoma unui terapeut, ne ajută să ne dezmorţim gândind. După o lectură a jurnalului său ajungi să-i fii alături şi să trudeşti împreună cu el spre clarificări ale minţii. Ironia faptului este aceea că în mai multe rânduri spune că nu are memorie. Când era anchetat la Uranus, anchetatorii au înţeles că nu se preface şi că pur şi simplu nu le poate da informaţii fiindcă nu mai ţine minte nimic. Cu alte cuvinte, el nu a avut o memorie mecanică şi aceasta în multe situaţii l-a salvat. În opinia lui, o minte dezmorţită nu este neapărat o minte activă. Dezmorţirea presupune ieşirea din mecanisme rutinate, învingerea silogismului de doi bani, a detectivisticii minore. Un om care gândeşte poate apărea în ochii altora lent, stângaci, dezacordat. Nocturnalul este mediul său propice, aici evoluează precum o vietate subacvatică, pe care ridicarea la suprafaţă ar răni-o. Ca şi George Banu pe care l-am evocat data trecută, el caută zone inexprimabile, lipsite de claritate, dar cu atât mai stimulative din punct de vedere intelectual. Pipăie nepipăibilul, iar această calitate îl scoate din rândul senzorialilor de duzină. Împreună cu el, devenim la rândul nostru nişte făpturi neadaptate într-o lume care nu e făcută pentru noi.

Marin Tarangul, deşi apreciat de nume mari ale culturii noastre, avea graţia izolării şi nu-i plăcea gălăgia. A dus o viaţă cu destule încercări, dacă ar fi să amintim doar două dintre cele mai importante: puşcăria şi exilul.