La Muzeul Olteniei Craiova (MOC) - Secția de Etnografie, Casa Băniei, din str. Matei Basarab nr. 16, a fost vernisată, zilele acestea, expoziția temporară „Celebrarea Paștelui în Oltenia. Ouăle încondeiate
26 Apr, 2024
Primul voievod a fost valah şi ortodox
Cu şase ani în urmă, o apariţie editorială a celebrei „case“ Humanitas avea să spargă toate cotele de „lecturare“ ale anului prin subiectul pe care-l propunea: „Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de «descălecătoare» şi până la aşezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş“. De curând, doi autori români rezidenţi la Paris, Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan, combat teoria lui Neagu Djuvara şi restabilesc adevăruri pe care le cunoşteam.
Autorul, de acum celebrul Neagu Djuvara, părea că vine să completeze o teorie intuită de marele Iorga în studiul său „Imperiul cumanilor şi domnia lui Băsărabă. Un capitol din colaborarea româno-barbară în Evul Mediu“ (în AARMSI, s. III, t. VIII, 1928, pp. 97-103, v. aici pp. 141, 147), teorie potrivit căreia primii Basarabi (Thocomerius, Basarab I şi Nicolae Alexandru Basarab) ar fi fost de origine cumană, dar la care Iorga a renunţat ulterior, în al treilea său volum al „Istoriei Românilor. Ctitorii“ (Editura Enciclopedică, 1993). În capitolul intitulat „Simbioza româno-cumană“ din volumul acesta (nota 10, p. 134), considera „bizară teoria care «cumanizează» pe Basarabi a unui domn Laszlo Rasonyi...“ (n.n.).
Cartea pe care dorim s-o prezentăm acum, „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti“ (Editura Cartier, Chişinău, 2013, 242 pagini), nu vine doar să combată teoria lui Neagu Djuvara, ci vine să restabilească adevăruri pe care le cunoşteam, dar reanalizate şi sintetizate într-o manieră critic-ştiinţifică de doi autori români rezidenţi la Paris, Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan. Este vorba despre cartea cu titlul „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti“.
Despre ce este vorba, mai concret? La prima vedere (citire), textul pare agresiv, însă aceasta vine din rigoarea profesională, cel puţin prin trimiterea foarte precisă la documentele vremii, rigoare care devine o „pledoarie pentru profesionalism... şi pentru onestitate ştiinţifică“, aşa cum însuşi Matei Cazacu spunea într-un interviu cu Vasile Ernu. Şi nu pot să nu-i dau dreptate şi atunci când spune că de mult nu s-a mai întâlnit în literatura de specialitate o critică mai acidă şi mai „devastatoare“ prin avalanşa de argumente, susţinute documentar, aduse în scopul infirmării unei teze ce părea să capete drept de cetate în istoriografia românească, având în vedere că sunt nu mai puţin de trei ediţii ale cărţii lui Djuvara.
Cartea celor doi autori este structurată în două jumătăţi, fiecare semnată de câte unul din dânşii. Concret, Matei Cazacu îşi intitulează prima jumătate de volum cu titlul „Negru Vodă şi «Feţele palide». O critică a «teoriei cumane» a lui Neagu Djuvara“ (6 capitole), iar Dan Ioan Mureşan intitulează cea de-a doua jumătate a sa „«...Per Bazarab olacum et filios eius». Papi, ţari, regi despre originea şi confesiunea Basarabilor“. Ambele texte se susţin pe o sumă de documente şi cronici, papale, regale, imperiale, necesare şi suficiente pentru a înlătura orice îndoială din perspectiva a ceea ce se doreşte demonstrat: primul voievod a fost valah şi ortodox.
Încă din primele pagini se face remarcat un comentariu care invită la un exerciţiu vizual asupra imaginii pe care ne-o oferă de acum celebra „Chronicon pictum vindobonensis“ - Cronica pictată de la Viena.
Cronica însăşi este cea care numeşte pe voievod „român şi schismatic perfid“. Ne este prezentată şi o sumă de documente necesare demonstraţiei că Basarab I a fost aşa cum spune Cronica, evident din punctul de vedere al papalităţii şi regalităţii maghiare. Prezentarea şi critica lor este erudită, ceea ce duce spre edificarea cititorului asupra ortodoxiei lui Basarab I. Cititorul înţelege acum că argumentaţia djuvariană este lipsită de suport documentar autentic sau omite surse existente, trecându-le prea uşor cu vederea. Rezultatul argumentării lui Djuvara l-a determinat pe autorul critic să nu se abţină să constate că acesta este un Dan Brown al istoriografiei româneşti (p. 43). Neagu Djuvara este acuzat şi de a se fi inspirat din teoriile turcologului maghiar, Laszlo Rasonyi, care aprecia, studiind numele boierilor români, că cei mai mulţi au nume de origine „turanică“ sau cumană. Pe linie de concluzie, dacă numele sunt turanice, atunci şi purtătorii acestor nume sunt de origine turanică. Numai că aici, ni se atrage atenţia, sunt necesare cunoştinţe avansate privind istoria numelor proprii la români şi la alte neamuri, influenţate de fenomenele de modă şi imitaţie, cunoscute în toată Europa (vezi pp. 74 şi următoarele, p. 83).
Mai este desfiinţată, în continuare, o teorie legată de supranumele „Negru Vodă“, care ar fi, potrivit lui Neagu Djuvara, o reflexie a faptului că neamul cumanilor avea o culoare închisă a pielii. Adică, dacă Basarabii erau cumani, erau „negricioşi“ la faţă. Cine putea, aşadar, să fie „Negru Vodă“? Evident, potrivit acestei teorii, fondatorul acestui neam, adică Thocomerius, tatăl lui Basarab I. Ei bine, un mare cumanolog francez, J. Marquart, încă din 1914, în lucrarea sa de profundă erudiţie „Über das Volkstum der Komanen“ (Despre neamul-etnia Cumanilor) demonstra că nu erau deloc negricioşi, ci blonzi şi albi la faţă. Sursele pe care se sprijină acesta, de la chinezi la nemţi, indică faptul că însuşi numele lor este o desemnare a culorii pielii acestora. Deci, Basarabii nu erau cumani, nu erau negricioşi şi nu erau nici catolici.
Dan Ioan Mureşan se adaugă argumentaţiei şi, într-un mod cel puţin tot atât de erudit, ne pune în faţa unor documente interne şi externe a căror interpretare are menirea de a elucida chestiuni ce ţin de natura confesiunii primilor noştri domni. Citindu-le, realizăm că Nicolae-Alexandru Basarab era ortodox înainte de 1346 şi nu numai de atunci, căci însuşi tatăl său era „suspectat“ de ortodoxie, de vreme ce în actul de numire a mitropolitului Iachint de Vicina pentru Ţara Românească i se recomanda lui Nicolae-Alexandru de către patriarhul Calist „să păstreze nealterată credinţa părinţilor săi“.
Cât despre dublul nume al voievodului Nicolae Alexandru, este contrazisă teoria lui Daniel Barbu, împropriată de Djuvara, care considera că acesta ar fi efectul „trecerii“ domnului la ortodoxie. Mureşan conchidea, întemeindu-se şi pe credinţa marelui Iorga: „Fenomenul dublului nume este bine cunoscut la domnii români şi acesta nu are niciodată nici cea mai mică relevanţă confesională, ci pare a fi efectul unei influenţe culturale sud-slave“ (vezi p. 213, nota 314).
Aşadar, eşafodajul întregii argumentaţii a lui N. Djuvara ce preluase informaţia de la Daniel Barbu este surpat aici. Pleiada de argumente aduse de cei doi autori este mult mai bogată şi variată, însă noi am dorit doar să semnalăm cititorilor interesaţi de începuturile statalităţii noastre acest răspuns pe care teoria cumanităţii primilor voievozi munteni îl primeşte în volumul de faţă. Cu gândul de a fi stârnit curiozitatea cititorilor acestor rânduri, pentru o mai bună edificare, recomandăm cartea spre citire.
