„Pulberea, praful şi revoluţia“

La vârsta sa, Octavian Soviany a asimilat toate inhibiţiile şi umorile şi se poate lansa într-o poezie filosofică, meditativă, poezie care cercetează universul dictaturii. În ceea ce scrie el, chiar se simte gustul cenuşii şi al dezolării. Secolul XX a debutat cu ceea ce am învăţat la şcoală, „marea revoluţie socialistă din octombrie“, şi s-a încheiat odată cu atentatele din 11 septembrie. A început la ruşi stimulată de geniul malefic al lui Lenin şi s-a încheiat prin acţiunea unui alt geniu distructiv, Bin Laden. Între aceste două extreme, multă suferinţă, moarte, lagăre de concentrare, gulag şi holocaust. Octavian Soviany reţine toate aceste elemente, dar le transfigurează după reţeta sa personală. Poet pursânge, care detestă banalul şi genul gazetăresc, un aristocrat autentic, care are în vine morbul decadenţei, el scrie cu largheţe şi rafinament, crezând până în pânzele albe în ceea ce numim artă eliberată de orice servitute. Să ne amintim doar de un alt volum al său, „Arhivele de la Montenegro“, carte între proză şi poezie, în care geniul său artistic îşi dă adevărata măsură. Octavian Soviany nu este neapărat un om simpatic şi trece prin lume de multe ori distant, scârbit de tot ce vede în jur, respectându-şi solitudinea. Universul său este aşadar unul al mizantropilor, al celor care s-au săturat de colectivitate şi găsesc în scris fie un refugiu, fie o armă. „Pulberea, praful şi revoluţia“ este o carte transparentă şi înverşunată, scrisă cu dezgust şi cu milă. Premierea ei confirmă, din fericire, o direcţie bună a criticii noastre actuale. Nu mai premiem ce e formal şi experimentalist, ci ceea ce are substanţă şi miez. Octavian Soviany face parte din categoria autorilor care desfid formalismul şi cred în scris doar în măsura în care acesta presupune rupere de suflet. Cu toate acestea, rafinamentul lui nu face casă bună cu patima. Oricât de supărat ar fi, el distilează şi purifică. Spală pansamente împuroiate şi le întinde la uscat în bătaia lunii. Acestea se transformă în scutece neprihănite care înfăşoară luminile tandre ale nopţii. Poetul nostru răsfăţat de ultimul premiu nu se va culca însă niciodată pe o ureche. Dimpotrivă. În sufletul său neîmpăcat cu actuala ordine a lumii va continua să se ducă lupta dintre conformism şi vis. Octavian Soviany visează intens şi mâhnit, sperând într-o mare regenerare. Ceea ce este imposibil. Nu face caz de credinţă şi-şi maschează impulsurile religioase sub masca unui stil contorsionat, rebel. Este foarte greu de situat ca poet, după cum volumul său de proză a produs valuri fiindcă era o combinaţie insolită de macabru şi mistic, împins la limita suportabilităţii. Salutăm încă o dată această premiere şi sperăm că actuala tendinţă a criticii noastre nu se va dezminţi. „Pulberea, praful şi revoluţia“ are valoare profetică şi ne face să fim vigilenţi înainte de dezintegrarea finală.