Scriitorii români şi cafenelele literare din Bucureştiul interbelic

Cafenelele literare au ocupat spaţiul nostru intim şi cultural încă dinaintea Primului Război Mondial. Scriitori şi artişti se adunau la o ceaşcă de cafea şi discutau despre literatură şi artă sau lucrau la propriile creaţii pe o margine de masă, fără să se simtă deranjaţi de prezenţa celorlalţi. În epoca aceea, cafeneaua era astfel nu doar un spaţiu de întâlnire a ideilor şi a disputelor, ci şi un birou în care se lucra foarte serios. De pildă, matematicianul şi poetul Ion Barbu venea zilnic la cafeneaua Capşa ca să lucreze la un tratat de matematică. A rămas proverbial textul pe care l-a scris în condica de sugestii şi reclamaţii a cafenelei, într-o zi când nu s-a simţit prea în largul lui: “Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care are, din păcate, nevoie de excitantul cafelei. Filtrul care se serveşte uneori e contrafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră, ce se ascunde sub acest nume, nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un cabinet de lucru, înseamnă, pur şi simplu, sabotaj.”

În 1856, cofetăria Fialkowski era, după cum notează C. Bacalbaşa, o “adevărată instituţie”. Îi urmează Cafeneaua Kübler, unde două tabere de poeţi, unii tradiţionalişti, alţii modernişti, întreţin spiritul viu al artei prin bătălia lor ideatică.

Cafeneaua era chiar generatoare de curente literare. Emil Manu scria: “Într-o istorie neanecdotică a literaturii universale cafeneaua literară e o emanaţie a simbolismului, în calitate de curent literar. Asta nu înseamnă că înainte de simbolişti, scriitorii lumii nu au frecventat cafeneaua, cel puţin ca spaţiu stimulativ”.

Romantismul a crescut şi beneficiat din plin de spaţiul generos al ideilor din cafenea, formând o ideologie reformatoare. Scriitorul îl citează pe Paul Valery, care considera că simbolismul, în special, a “uzat pentru a se impune şi pentru a oficia de scena cafenelei literare”.

Ion Minulescu mărturisea că în cafenea se descoperise cu adevărat ca scriitor, dar el era asimilat şi unui personaj simbolist prin ţinuta pe care o afişa: “Poeţii de azi, cei care cred în existenţa unui permanent spirit de hommo ludens (concept lansat de filosoful olandez Huizinga) poartă plete şi barbă, poartă cămăşi colorate şi pantaloni de stofă de blugi, unii cântă la chitară, nu-şi arborează cravată şi nu mai cred în panteism suprarealism”.

Simbolismul făcuse posibil, prin răspândirea sa europeană, modernismul, dar şi dadaismul, curent literar creat de scriitorul român Tristan Tzara într-o cafenea. Victor Eftimiu nota: “Dacă la Fialkowski se ducea generaţia din înaintea noastră: I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea, fraţii Hodoş, Grigore Ventura, Gh. Raette şi Ion Brezeanu; dacă la Boulevard şi mai târziu la High-Life tronau Alexandru Macedonski, Mircea Demetriad şi D. Karnabatt, dacă la Imperial şi Kübler veneau Ilarie Chendi, Şt.O. Iosif, D. Anghel, Octavian Goga, P. Cerna, Ion Minulescu, sculptorii Stork şi Spathe şi atâţia alţii, dacă la Terasa Oteteleşanu îşi petreceau vremea Emil Gârleanu, Ion Dragoslav, D. Nanu, Liviu Rebreanu, Mihail Săulescu, George Gregorian şi majoritatea scriitorilor care au intrat în al şaselea deceniu, cofetăria-cafenea Capşa era interzisă boemei literare, fiindcă acolo mergea protipendada bucureşteană, ultimii boieri, oamenii politici şi ziariştii”.

Şi totuşi, Bogdan Amaru într-un articol din Vremea, 1935, vorbeşte de o compartimentare a celebrei Capşa, unde aveau loc şi începători în ale artei şi consacraţi, pe lângă politicieni şi ziarişti: “La colţul Capşei răsar geniile ca ciupercile. Tot aici, la colţ, se aprind şi toate revoluţiile literare. E o fierbere veşnică, o frământare nemaipomenită. Fiecare geniu se agită, parlamentează ceasuri întregi pentru o idee, un chiştoc de mahorcă sau doi lei jumate, ca să-şi cumpere pâine. Tinerii aceştia, cu stelele şi primăverile căzute cocoloş pe spinarea lor, sunt entuziaşti, plini pe la gură de tot felul de iluzii, însă toţi, absolut toţi, au o specialitate în a răbda de foame şi croi la planuri fantastice de te cruceşti. Sunt în felul lor cu adevărat geniali.”

Tudor Arghezi scria de Capşa ca de un “parlament universal”. Cafeneaua era un teritoriu în care trebuia să desmonstrezi că eşti destul de inteligent ca să rezişti. Ideile cele mai bune pentru creaţii sau scrierea unor articole în ziarele cele mai de seamă ale vremii primeau mai întâi certificat de liberă trecere din partea acelora care toceau lemnul de stejar al meselor de la Capşa: ”Capşistul e un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil - zice capşistul - să fii inteligent altundeva, măcar în scris” (citatele sunt din cartea „Cafeneaua literară şi boema din România, de la începuturi până în prezent”, antologie de  Florentin Popescu - Editura Ex Ponto).