Scriitorii şi închisoarea

Profesorul Mircea Anghelescu ne oferă la Editura Cartea Românească un volum surprinzător, intitulat „Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea“, în care, fără voia domniei sale, polemizează cu toată literatura apărută de douăzeci de ani încoace despre infernul concentraţionar comunist. Îmbrăcat în hainele sobre ale istoriei literare, profesorul aduce în discuţie cazuri de detenţie dinainte de 1945, oameni închişi de Siguranţă, şi nu de Securitate.

Fost director adjunct al Fundaţiei Culturale Române, domnul Mircea Anghelescu este un veritabil istoric literar în faţa căruia patimile îngenunchează şi-l respectă.

Aripa de stânga a intelectualităţii româneşti a fost nespus de iritată în momentul în care a văzut că pe piaţa noastră de carte apar o sumedenie de titluri despre ororile puşcăriei comuniste. Personalităţi de factura lui Nichifor Crainic, Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu, despre care înainte de 1989 nu aveai voie să vorbeşti decât în şoaptă, ieşeau la iveală în postura de vedete. Anumiţi activişti, de la sine înţeles, nu au întârziat să se ofuscheze în faţa unei asemenea situaţii şi atunci, cu o anumită întârziere, s-au gândit să împingă în faţă oameni oneşti pentru a echilibra balanţa. Unul dintre aceştia s-a nimerit să fie în acest an chiar un profesor de mare valoare. Care, ce face în această carte? Se referă la Slavici, la Arghezi, Geo Bogza, Zaharia Stancu, N. D. Cocea, în deschidere vorbeşte şi despre Stere, Gherea, Alecu Russo, dar se duce şi mai mult în trecut, vorbind despre situaţii de detenţie din secolul al XVIII-lea.

Avem deci de-a face cu o investigaţie serioasă, care scoate în evidenţă următorul fapt: între scriitori şi autorităţi a existat mereu un conflict care într-o epocă sau alta s-a acutizat. „Poarta neagră“, titlul ales al cărţii, este chiar titlul unei cărţi de Tudor Arghezi în care, prin talentul său uluitor, marele poet ce avea să fie prezenta puşcăria în culori tari, acide, danteşti.

În final, autorul îşi pune întrebarea: „Dar literatura?“. Cu alte cuvinte, ce are de câştigat literatura de pe urma experienţei de puşcăriaş? Are, dăm noi răspuns. Cu condiţia ca acela închis să supravieţuiască şi să rămână cu mintea şi trupul întregi. După 1989 ne-am hrănit cu o asemenea literatură despre care înainte nu aveam habar. Nu ne-am închipuit că pot intra oameni în închisoare pentru convingerile lor. Şi au intrat. Şi au valorificat ce au trăit. Sau şi-au dat duhul ca nişte martiri şi mărturisitori. Ideea de-a considera că o asemenea literatură poate fi marginală ţine de o anumită prejudecată mic-burgheză, de o pudibonderie nocivă, de o pseudodelicateţe. Scriitorii, dacă au făcut închisoare, au avut ce învăţa. Experienţele dure pot distruge, dar în egală măsură pot transfigura. Cine intră fără pic de suflet în detenţie se poate îmbogăţi nesperat, dar, evident, există şi cazul de-a ajunge distrus pentru totdeauna. Sau, dimpotrivă, să treci pe acolo precum „gâsca prin apă“.

Scriitorii prezentaţi de dl Anghelescu au locul lor în istoria literaturii, şi nu în aceea a penitenciarului. Nu ştiu în ce măsură puşcăria i-a transformat pe toţi, dar o urmă de suferinţă tot a depus cristalele de sare din care mai târziu să crească planta regenerării. Într-un cuvânt, avem de-a face cu o carte importantă, pe care nu trebuie s-o ocolim. Chiar dacă scopul ei ascuns este acela de-a ne mai stinge revolta faţă de ce s-a petrecut după 1945, meritele de istorie literară sunt covârşitoare. Toată admiraţia!