„Singurul care nu te trădează e Dumnezeu“

Frumuseţea aproape ireală de broboadă neagră a Catrinei lui Moromete ne-a făcut cunoştinţă cu lumina sufletului Luminiţei Gheorghiu, care reuşea să străbată drumul de la ecran la spectator cu seninătate folosindu-se de zâmbet neaşteptat. Am văzut-o cu toţii după ani la Berlin, filmul în care juca rolul principal luând, neaşteptat iarăşi, Ursul de Aur. Este vorba bineînţeles de „Poziţia copilului“.

Demnă, lucidă şi atât de frumoasă, trecea fără greutate prin emoţie şi prin strălucirea Berlinului, aşa cum o făcuse şi la Cannes cu ani în urmă. O minunată lecţie de viaţă şi demnitate. Dar viaţa n-a fost roz în ceea ce o priveşte pe Luminiţa Gheorghiu, lecţiile sale fiind unele mai dure ca o stâncă. Din discuţia pe care am avut-o cu actriţa am aflat că ceea ce a ajutat-o mereu a fost credinţa în Dumnezeu.

„N-aş putea să trăiesc fără sprijinul credinţei. Îmi dă o forţă. Nu mă duc foarte des la biserică, dar am un obicei, acatistele, ca să fiu foarte sinceră. Credinţa îmi dă o forţă.  Pe cine să te sprijini? Te mai trădează oamenii, te mai trădează viaţa şi atunci singurul care nu te trădează e Dumnezeu. Ca să-ţi faci un prieten trebuie să simţi în timp că ai nişte afinităţi cu o persoană. Prietenia o cimentează timpul. Prietenia nu se întreţine, relaţiile se întreţin. N-am întreţinut niciodată relaţii. Am prieteni cu care nu vorbesc o perioadă lungă, ori pentru că n-am timp, ori din alte motive. Nu-l văd, nu o văd, dar ştiu că e acolo. Avem o anumită căldură, o numită înţelegere când e vorba de aceste prietenii.

Am avut momente nu grele, foarte grele. Dacă aş aminti de fetiţa mea, Iuliana, care s-a prăpădit la 6 ani şi jumătate… Pe 2 septembrie ar fi fost ziua ei de naştere. Am fost distrusă. Atunci m-am supărat pe Dumnezeu. Însă, la un moment dat, m-am întors din nou la El. Probabil că tot El mi-a dat forţa asta. Nu ştiu, parcă ceva, cineva m-a ridicat. De fapt, când am făcut «Moromeţii», eram la trei luni după decesul Iulianei, gravidă în două luni cu  Maria, «fetiţa cea mare» cum îi spun eu, care acum are 28 de ani. «Fetiţa cea mică» e Alexandra, născută în 1988, care a terminat Regia. Eu m-am pus împotrivă cu totul, cu argumente. I-am spus că în România se fac puţine filme, că se apucă de o muncă foarte grea. I-am spus ce o aşteaptă, dar copiii trebuie să-şi aleagă singuri profesia. Bărbatul, fetele trebuie să şi-l aleagă singure. Dacă iese prost spun că tu ai fost de vină. Dacă e bine spun că alegerea lor a fost bună. Dar îţi trebuie şi noroc în viaţă la orice profesie, dar mai ales în a noastră. În România se scriu atât de puţine scenarii pentru actriţele de vârsta noastră... Dumnezeu dă actorului inspiraţie, dar dacă tu, actorul, nu ai inspiraţia ta, Dumnezeu nu te poate ajuta.“ (Loreta Popa)