Ştefan Baciu, poetul mai cunoscut în Caraibe decât în România

În Braşov, pe strada Dr. Gheorghe Baiulescu se află casa-muzeu în care a trăit o vreme Ștefan Baciu (1918-1993), un poet mai puţin cunoscut generaţiilor tinere de la noi, dar foarte apreciat în lumea latino-americană. Răsfoim astăzi câteva file din biografia spectaculoasă a poetului care s-a remarcat în America Latină ca profesor universitar şi autor al unei literaturi de succes.

S-a născut la 29 octombrie 1918, în Braşov. La celebrul Liceu „Andrei Șaguna”, unde a învăţat, i-a avut profesori, printre alţii, pe Emil Cioran (de logică și filosofie), Octav Șuluțiu (de limba franceză) şi pe Ioan Baciu - tatăl său (de limba germană). În 1941, a absolvit Dreptul la Universitatea din Bucureşti. Ca student, colaborează la mai multe reviste: „Universul literar”, „Gândirea”, „Rampa”, „Arta nouă”. Încă de la 17 ani, când a publicat prima sa carte de poezie, a intrat în atenţia lumii culturale de la noi, primind premiul Fundaţiilor Regale. Din 1935 până în 1942 a publicat şapte volume de versuri. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soția sa, Mira, în Elveția, ca atașat de presă al Legației Române de la Berna. Şi acolo publică articole în revistele culturale. Înţelegând situaţia din România, unde comuniştii tocmai preluaseră puterea, nu s-a mai întors în ţară.

Aşa a început periplul său în lumea latino-americană, unde şi-a cons­truit o nouă viaţă şi o a doua carieră literară. Începând cu 1949, s-a stabilit în America Latină. La Rio de Janeiro, în Brazilia, a devenit ziarist la „Tribuna da Imprensa”. Despre perioada braziliană a publicat cartea de memorii „Lavradio”, în 1982, foarte bine vândută. S-a specilizat în cultura hispano-americană, atât prin lecturi profunde, cât şi prin călătoriile făcute în Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti. A alcătuit astfel două culegeri importante pentru lumea în care trăia: „Antologia poeziei latino-americane” (2 volume, apărută în 1974) și „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” (1981).

Ca scriitor de poezie, a fost considerat un lider al neoavangardei în noul său spaţiu vital, fiind în acelaşi timp şi un bun teoretician, fapt pentru care era adesea invitat la congrese şi conferinţe pe această temă.

În 1962, a primit invitaţia din Statele Unite ale Americii să fie profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar doi ani mai târziu aceeaşi invitaţie i-a făcut-o Universitatea din Honolulu, în Hawaii. Acolo a trăit până la sfârşitul vieţii. A murit în ziua de 7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora sa din Bucureşti.

Recunoaşterea meritelor sale culturale o vedem în importantele distincţii primite: cetățean de onoare al orașului Rio de Janeiro, consul de Bolivia în Honolulu, profesor emerit al Universității din Honolulu; Meritul Cultural cu grad de Comandor din partea Ministerului Culturii din Bolivia.

În poemele scrise în mirifica lume a Caraibelor, Ştefan Baciu aminteşte adesea de străzi, locuri, oameni şi întâmplări din Braşovul natal, din Bucureştiul pe care l-a iubit şi de multe alte locuri dragi din România. Iată patru versuri semnificative: „nu-i patria făcută din urale/ ci din tăceri, din doruri şi distanţe;/ o strâng din praf, la tropic în sandale/ și-o’mprăştii’n lume în speranţe”.