La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
Ştefan Câlţia, enigmă şi mister
Anul acesta, marele pictor Ştefan Câlţia a împlinit 70 de ani. Este o vârstă frumoasă pe care artistul o onorează printr-o activitate artistică fără reproş. Ca şi în cazul scriitorilor al căror stil este inconfundabil şi doar după câteva rânduri îţi dai seama cu cine ai de-a face, privind un tablou de Ştefan Câlţia, ştii cine este autorul şi nu mai ai nevoie de nici o explicaţie. Artistul este cel mai mare producător de elfi din pictura noastră de după război. Valoarea sa este cu atât mai importantă, cu cât el nu a vrut niciodată să concureze cu artişti gen Victor Brauner sau Mattis Teutsch, suprarealişti şi abstracţionişti tipici şi până la urmă previzibili. În cazul lui Câlţia, arta nu poate fi subsumată nici unei categorii. Elfii sau spiriduşii săi stranii, eteraţi, desprinşi de teluric, navigând într-un spaţiu oniric dens ca sideful topit, sau dimpotrivă, extrem de rarefiat, până ce atinge punctul maxim de dematerializare, sunt cu adevărat rodul unui talent în care efortul artizanal se face foarte puţin simţit. Ştefan Câlţia nu lucrează, ci naşte creaturi ale unui univers paralel celui real, dar a cărui realitate ne incită cu atât mai mult. Arlechinii săi bizari nu sunt personaje de circ, ci nişte descuietori ai lumilor secrete. Sufocaţi de cotidian şi de enunţuri plate, evadăm în ceea ce creează artistul şi astfel aflăm că spaţiul din jur nu se reduce la câteva blocuri de locuinţe şi hipermarketuri.
Ştefan Câlţia a reuşit în deceniile sale de creaţie să combată magistral banalitatea şi să dea artei un sens terapeutic. Mulţi vizitează o expoziţie ca să se desfete, dar mai sunt şi câţiva pe care lumea contemporană îi îmbolnăveşte şi de aceea vor să se vindece prin artă. Câlţia este un asemenea lecuitor al sufletelor noastre. Inorogii săi înţelepţi - fiindcă pictează şi aşa ceva - par că fug din interiorul tabloului şi aleargă împreună cu noi prin oraşele aglomerate. Se deschid astfel coridoare fantastice care vibrează la fiecare pas făcut de superbul animal mitologic. Artistul ne-a învăţat că avem nevoie de făpturi neverosimile pentru a ne face viaţa verosimilă şi astfel suportabilă. Brusc, cortina care ne înconjoară se dă la o parte şi asistăm la un spectacol al spiriduşilor şi zânelor. În ce an trăim? În ce ţară ne aflăm? Întrebări inutile. Ştefan Câlţia face din enigmă mister şi din mister o mare tăcere. Nu mai ştim cum ne cheamă şi suntem, oricât de trişti înainte, foarte fericiţi. Rostul dintotdeauna al artei...