Tarkovski, regizorul total

2012 nu a fost doar anul Caragiale, ci şi anul Tarkovski. În aprilie, regizorul rus ar fi împlinit 80 de ani. Dar el a murit la 54, în exil. Mulţi au crezut că boala necruţătoare de aici i s-a tras, obligat să părăsească Rusia. Nu mai contează acum. Andrei Tarkovski este un mit al secolului XX şi aşa va rămâne.

Cunoscutul critic de film Elena Dulgheru - autoare a unei cărţi fundamentale despre opera lui Tarkovski - şi-a pus în joc tot sufletul pentru a organiza timp de patru zile o suită de evenimente dedicate marelui cineast. Invitaţi au fost unul şi unul, Marina Tarkovskaia, sora artistului, Alexandr Gordon, la rândul lui cineast şi coleg de facultate cu Tarkovski, filmologul Dmitri Salînski, precum şi artistul fotograf Layla Alexander Garret, care a lucrat cu Tarkovski la ultimul film al acestuia, "Sacrificiul". Am avut prilejul să vizionăm şi un documentar, "Enigma lui Andrei Rubliov" de Serghei Karpuhin, a cărui temă principală este realizarea filmului despre viaţa faimosului iconar. Tarkovski, lucrând asupra sufletului său şi dobândind o credinţă puternică, a putut să transpună filmic secvenţe ale unei biografii incerte. Rubliov a existat, dar viaţa sa este absorbită de legendă. La fel probabil vom ajunge, peste ani, să gândim şi despre Andrei Tarkovski: marile personalităţi ies din istorie şi trăiesc în atemporalitatea mitului. Din cuprinsul celor patru zile nu au lipsit mesele rotunde, discuţiile, sesiuni de autografe şi interviuri acordate de cei invitaţi. Am audiat şi un concert de chitară clasică interpretat de instrumentistul Laurenţiu Ganea. De asemenea, a fost lansată seria "Tarkovski" la Editura Arca Învierii. Cu acest prilej, filmologul Dmitri Salînski, poate cel mai important exeget al operei tarkovskiene, şi-a lansat cartea "Canonul lui Tarkovski". Atenţia ne-a mai fost atrasă şi de vernisarea expoziţiei de fotografii a Laylei Garret, "Tarkovski în Suedia". Au mai fost prezentate pentru prima dată în România versiunile originale ale lui "Andrei Rubliov" (Patimile după Andrei) şi "Solaris". Aşadar, un program extrem de dens, care i-a bucurat pe admiratorii cineastului. Dar nu e vorba numai de admiraţie, ci de o reală veneraţie faţă de una din personalităţile copleşitoare fără de care metafizica Răsăritului ar fi de neconceput. Opinia academicianului Răzvan Theodorescu a fost din acest punct de vedere tranşantă şi nu a admis replică. Fără Tarkovski şi fără Rusia Europa este incompletă.

Cei din generaţia mea îşi amintesc ce a însemnat regizorul pentru formarea noastră în anii '70-'80. Fascinat de "Călăuza", vizionat în 1981, şi apoi de "Oglinda" - celelalte pelicule le văzusem la cinematograful Doina în 1978 – doream cu tot dinadinsul să am acces la filmele făcute de regizor în străinătate: "Nostalgia" şi "Sacrificiul". Le-am văzut pe amândouă la video, într-o ambianţă de clandestinitate şi de semisubversiune. Ironia face ca tocmai astfel să înţeleg că Tarkovski nu a fost niciodată un artist subversiv, pregătit să demoleze realităţile ţării sale. Era prea mare pentru a se ocupa de chestiuni ideologice. Metafora şi metafizica sa au creat imagini de o transparenţă miraculoasă, prin care spectatorul plonjează într-un univers esenţializat. Umanul se angelizează ori se demonizează după cum fiecare colţ de peisaj capătă nuanţe ce făgăduiesc un alt tărâm. Dar nimic nu este limitat sau impur. Tarkovski gândeşte după alţi vectori şi face din artă o platformă pentru contemplarea celor de dincolo de formal. Pe platoul de filmare era tot timpul scrutător, căutând spaţii greu de descris şi pe care doar un fascicol de lumină sau un petic de umbră le poate pune în evidenţă. Alături de Bergman, este un stâlp al cinematografiei mondiale. Antonioni şi Fellini sunt pitici pe lângă el. Nu e o comparaţie răutăcioasă la adresa italienilor, ci o judecată de valoare care nu cruţă pe nimeni. Îngerul care ne iubeşte şi ne înfricoşează pe toţi, aşa cum ar spune Rilke, s-a aflat mereu în preajma lui Tarkovski.