Teama de patetic şi pierderea inocenţei

Din ce în ce mai des mi se întâmplă să nu recomand filme. Filme ori cărţi de ultimă oră. Mi-e din ce în ce mai peste mână să găsesc artă cu un cât de cât mesaj creştin, nepervertit sau cel puţin neexploatat şi convertit într-o intenţie de stil. Tratarea postmodernă a temelor mari mă înspăimântă. Tot ce e profund, serios, motivant în viaţă e tratat la modul burlesc, e reinventat şi luat în băşcălie.

Am urmărit de curând un film american ("Angels in America", 2003), câştigător, pe bună dreptate, dacă luăm în calcul exclusiv interpretarea, a cinci globuri de aur în 2004, pentru prestaţia actorilor din distribuţie - Al Pacino, Meryl Streep, Jeffrey Wright, Ben Shenkman şi Patrick Wilson. Scenariul, o adaptare după o piesă de teatru câştigătoare a premiului Pulitzer, te pune serios pe gânduri. Însă nu aşa cum aştepţi de la un film cu îngeri. "Îngerimea" e formată dintr-o trupă bizară de indivizi care vor să părăsească această lume pentru că dincolo au găsit alta nu neapărat mai bună, dar cel puţin netulburată de încălzirea globală, disciplinată şi, cel mai important, lipsită de suferinţe. Dar această "îngerime" nu are, cum să spun, nimic angelic, pur adică. Mai rău de-atât: dacă îngerii sunt asemenea nouă, oamenii sunt asemenea ne-oamenilor, înrobiţi ai ispitelor care fac America de astăzi: boli, dorinţă şi abuz de putere, incapacitatea de a înţelege religia în care s-au născut, dependenţa de medicamente etc.

Dar acest film şocant în mare parte conţine totuşi o idee cât de cât merituoasă: "Cât de "înger" mai poţi fi într-o lume decăzută?". Răspunsul e la îndemână, sigur că nu mai poţi. Şi atunci, tot ce-ţi rămâne e să trăieşti, cu bune şi rele, până la capăt. În boală, în suferinţă, în pierderea, în ultimă instanţă, a inocenţei.

Ce e straniu pentru această peliculă şi revoltător într-o oarecare măsură e că n-am rămas în minte cu nici o replică. Un film de aproximativ patru ore, un miniserial de televiziune de fapt, cu un script ameţitor şi limbut, din care n-am rămas, totuşi, cu nimic. Cu un cuvânt, cu o replică. Probabil pentru că, uneori, mintea noastră refuză mutilarea cuvântului. A iubirii, nu-i aşa?, căci ce e cuvântul dacă nu dragoste. În fuga sa de ridicol, de patetic în sensul negativ pe care l-a dobândit termenul astăzi, autorul scenariului a scăpat esenţialul. Pentru că patetic e extrem de prost preluat în limbajul actual, nici urmă de ridicol, de fapt. E doar o vocabulă al cărei înţeles este să emoţionezi pozitiv. Muncă de Sisif pentru literatura şi cinematografia de astăzi.